― Da, am vrut să rămân ca observator. Nu doresc în mod special să leg prietenii.
― Scumpule, ca să-ți spun adevăru’, nu mai pot suporta s-ascult în seara asta istoria aia cu autobuzu’. Mi-ai spus-o deja de patru ori de când am intrat aici.
Ignatius păru jignit.
― Nu bănuiam deloc că te plictisesc. La urma urmei, călătoria aceea cu autobuzul a fost una dintre cele mai instructive experiențe din viața mea. Ca mamă, ar trebui să te intereseze traumele care mi-au format concepția despre lume.
― Ce-i cu autobuzu’? întrebă blonda, mutându-și scaunul lângă Ignatius. Mă numesc Darlene. Îmi plac povestirile bune. Știi vreuna pipărată?
Barmanul trânti berea și paharul cu daiquiri în fața lor, tocmai când, în mijlocul vârtejului, autobuzul își începea călătoria.
― Uite, un pahar curat, rânji barmanul spre doamna Reilly.
― Ce drăguț! Uite, Ignatius, mi-a dat pahar curat.
Dar fiul ei era prea preocupat de sosirea la Baton Rouge ca să o audă.
― Știi, drăguțule, îi spuse doamna Reilly tânărului, eu și băiatu’ meu am fost într-o-ncurcătură azi. Era să-l aresteze poliția.
― O, Doamne! Polițiștii sunt întotdeauna greu de convins, nu-i așa?
― Mda, și Ignatius l-a făcut cu ou și cu oțet.
― Ce Dumnezeu făcea?
― Nimic. Stătea doar ș-o aștepta pe biata lui mamă.
― Îmbrăcămintea lui este cam bizară. Când am intrat înăuntru, am crezut că-i un fel de artist sau așa ceva, deși m-am străduit să nu-mi închipui despre ce artă este vorba.
― Îi tot spun să nu mai umble așa, da’ nu m-ascultă. Doamna Reilly privi spatele cămășii de flanelă a fiului ei și părul care i se încrețea la ceafă. Ce frumoasă haină ai!
― O, asta? spuse tânărul, pipăindu-și catifeaua de pe o mânecă. Nu-ți ascund că a costat o avere. Am găsit-o într-un butic cochet din Village.
― Nu s-ar zice că ești de la țară.
― Vai de mine! Tânărul suspină și își aprinse alt Salem, cu o pocnitură a brichetei. Vorbeam despre Greenwich Village din New York, iubito. Dar pentru că veni vorba, unde ai găsit pălăria aceasta? E fantastică.
― O, Doamne, o am de la prima comuniune a lui Ignatius.
― Nu vrei s-o vinzi?
― Cum așa?
― Mă ocup cu vânzarea hainelor vechi. Îți dau zece dolari pentru ea.
― Aiurezi! Pentru asta?
― Cincisprezece?
― Serios? Doamna Reilly își scoase pălăria. Uite-o aici, drăguțule. Tânărul își deschise portofelul și-i întinse doamnei Reilly trei bancnote de câte cinci dolari. Sorbind ultimele picături din pahar, se ridică și spuse:
― Acum chiar că trebuie să plec.
― Așa curând?
― Am fost absolut încântat să te cunosc.
― Ai grijă c-afară-i frig.
Tânărul zâmbi, puse cu grijă pălăria sub trencicot și ieși din bar.
― Patrularea cu radar, îi spunea Ignatius lui Darlene, este evident ceva sigur. Se pare că șoferul taxiului și cu mine am lăsat mici puncte negre pe ecranul lor tot drumul după ce-am plecat din Baton Rouge.
― Ai apărut pe radar, căscă Darlene. Nu mai spune!
― Ignatius, trebe să plecăm, spuse doamna Reilly. Mi-e foame. Se întoarse spre el și răsturnă sticla cu bere care căzu jos și se sparse într-o mulțime de cioburi cafenii.
― Mamă, nu cumva îmi faci o scenă? întrebă Ignatius iritat. Nu vezi că stau de vorbă cu domnișoara Darlene? Ai prăjituri cu tine. Mănâncă-le! Tot timpul te plângi că nu mergi nicăieri. Am crezut că îți face plăcere seara petrecută în oraș.
Ignatius se reîntorsese la radar, așa încât doamna Reilly băgă mâna în cutie și scoase un fursec cu cacao.
― Vrei una? îl întrebă pe barman. E bună. Am și prăjituri pentru vin. Barmanul se prefăcu că îi trebuie ceva de pe rafturile din spatele său.
― Îmi miroase a prăjitură pentru vin, strigă Darlene, privind dincolo de Ignatius.
― Ia una, drăguțo, o îndemnă doamna Reilly.
― Cred că am să iau și eu una, spuse Ignatius. Îmi imaginez că merg cu coniac.
