John Kennedy Toole
CONJURAȚIA IMBECILILOR
(Titlu original: A Confederacy of Dunces)
Traducere de Lidia Ionescu
Dacă apare pe lume vreun geniu adevărat, îl vei cunoaște sigur după acest semn, și anume toți imbecilii se vor uni într-o conjurație împotriva lui.
Jonathan Swift
Thoughts on Various Subjects,
Moral and Diverting
UNU
O șapcă verde de vânătoare sugruma vârful unui cap umflat ca un balon. Împinse de urechile cărnoase, de părul netuns și de țepii fini care creșteau chiar în interiorul urechilor, clapele verzi ale șepcii erau proiectate în afară, de-o parte și de alta a capului, ca niște semne de circulație ce indică în același timp două direcții opuse. Buze pline, țuguiate, ieșeau de sub mustața neagră, stufoasă și se pierdeau la colțuri în niște cute mici, pline de dezaprobare și de firimituri de cartofi crocanți. Din umbra cozorocului verde, ochii disprețuitori ai lui Ignatius J. Reilly, și albaștri și galbeni, priveau în jos, spre ceilalți oameni care așteptau sub ceasul magazinului universal D.H. Holmes, cercetând mulțimea în căutarea unor dovezi de prost-gust în îmbrăcăminte. Unele persoane aveau, așa cum observă Ignatius, haine destul de noi și de scumpe ca să poată fi considerate, pe drept cuvânt, o jignire la adresa bunului gust și a decenței. Posesiunea unui lucru nou sau scump nu făcea decât să reflecteze o lipsă de principii teologice și geometrice; ba chiar te făcea să ai dubii asupra existenței sufletului.
Ignatius purta haine comode și rezonabile. Șapca verde de vânătoare îl ferea de răceală la cap. Pantalonii largi de tweed erau rezistenți și-i permiteau deplină libertate în mișcări. Cutele și ascunzișurile lor formau pungi de aer cald și stătut care îi dădeau lui Ignatius un plăcut sentiment de liniște. Cămașa de flanelă în carouri făcea sacoul inutil, în timp ce un fular îi ocrotea porțiunea de piele expusă între guler și clapele care îi protejau urechile. Vestimentația lui era acceptabilă după orice criterii teologice și geometrice, oricât de obscure, și sugera o bogată viață interioară.
Schimbându-și greutatea de pe un picior pe altul în felul său greoi, elefantin, Ignatius provoca niște valuri de carne care unduiau pe sub tweed și flanelă, spărgându-se la nasturi și cusături. Astfel reașezat, reflectă la lungul răstimp petrecut în așteptarea mamei sale. Se concentră în special asupra senzațiilor neplăcute pe care începuse să le aibă. Întreaga sa ființă i se părea gata să plesnească, pornind de la cizmele voluminoase de antilopă. Ca și când ar fi vrut să verifice acest lucru, Ignatius își îndreptă ochii lui neobișnuiți spre picioare. Păreau într-adevăr umflate. Era gata să-i ofere mamei sale priveliștea acelor cizme umflate, ca o dovadă a nepăsării ei față de dânsul. Privind în sus, văzu cum soarele începe să coboare spre Mississippi la capătul străzii Canalului. Ceasul magazinului universal arăta aproape ora cinci. Începu să pregătească în gând câteva vorbe bine ticluite de reproș, menite să-i provoace mamei sale căință, sau cel puțin o stare de confuzie. Adeseori era obligat să o pună la punct.
Îl adusese în centrul orașului cu vechiul ei Plymouth și în timp ce fusese la medic să-și trateze artrita de care suferea, Ignatius cumpărase de la magazinul Werlein niște partituri pentru trompeta sa și o coardă nouă pentru lăută. Apoi se plimbase prin Penny Arcade de pe strada Regală ca să vadă dacă se mai instalaseră jocuri mecanice noi. Fusese nemulțumit văzând că jocul de mini-baseball dispăruse. Poate îl duseseră doar la reparat. Ultima dată când jucase, maneta nu mai funcționa și, după o mică discuție, direcția îi restituise moneda introdusă, deși oamenii de pe acolo fuseseră destul de mojici să sugereze că el însuși ar fi stricat aparatul, lovindu-l cu piciorul.
Concentrându-se asupra destinului jocului mecanic de baseball, Ignatius se desprinse de realitățile fizice de pe strada Canalului, de oamenii din preajmă și, în consecință, nu observă perechea de ochi care îl urmăreau flămânzi de după o coloană a clădirii magazinului, doi ochi triști, strălucind de speranță și dorință.
Era oare posibil ca jocul mecanic să fie reparat la New Orleans? Probabil că da. Totuși, nu era exclus să trebuiască a fi trimis tocmai la Milwakee sau Chicago, sau în cine știe ce alt oraș al cărui nume Ignatius îl asocia cu eficiente ateliere de reparații și cu fabrici din care ieșea tot timpul fum. Ignatius spera că jocul de baseball va fi mânuit cu grijă în timpul transportului, că niciunul dintre micii jucători nu va fi spart sau ciobit de angajați brutali ai căilor ferate, hotărâți să ducă definitiv la ruină societatea feroviară prin despăgubirile pretinse de expeditorii de marfă, angajați care urmau apoi să facă grevă și să distrugă Gara Centrală Illinois.
În timp ce Ignatius medita la încântarea pe care micul joc mecanic de baseball o oferea umanității, cei doi ochi triști și plini de râvnă se îndreptau spre el prin mulțime, ca două torpile care atinseseră o țintă mare și lânoasă. Polițistul apucă de punga în care erau partiturile lui Ignatius.
― Ai vreo legitimație, dom’le? îl întrebă el pe Ignatius cu o voce în care tremura speranța că acesta nu avea nicio legitimație oficială.
― Cum? Ignatius privi în jos spre insigna de pe șapca albastră. Cine ești dumneata?
― Arată-mi permisu’ de conducere.
― Nu sunt conducător auto. Vrei, te rog, să pleci de aici? O aștept pe mama mea.
― Ce-i aia care-ți atârnă din pungă?
― Ce-ți închipui că poate fi, prostule? E o coardă pentru lăuta mea.
― Și aia ce mai e? Polițistul se dădu puțin îndărăt. Ești localnic?
― Să fie oare sarcina secției de poliție să mă hărțuiască pe mine, când orașul acesta este una dintre capitalele viciului celui mai flagrant din întreaga lume civilizată? urlă Ignatius pe deasupra mulțimii din fața magazinului. Orașul acesta este vestit pentru jucători de noroc, prostituate, exhibiționiști, anticriști, alcoolici, sodomiți, drogați, fetișiști, onaniști, pornografi, escroci, lichele, păduchioși și lesbiene, toți chiar prea bine protejați de atâta corupție. Dacă ai puțin timp, am să mă străduiesc să discut cu dumneata problema delictelor, dar nu face greșeala de a te lega de mine.
Polițistul îl apucă pe Ignatius de braț și se trezi lovit în cap de punga cu partituri. Coarda de lăută care se bălăngănea în afară îl plesni peste o ureche.
― Hei! strigă polițistul.
― Ia asta, strigă Ignatius, observând că în jurul lor începuse să se formeze un cerc de curioși, dintre oamenii veniți la târguieli.
În interiorul magazinului D.H. Holmes, doamna Reilly se afla în raionul de patiserie, unde își lipise pieptul ei matern de o vitrină în care erau expuse pricomigdale. Cu unul dintre degetele deformate de toți anii în care frecase izmenele uriașe, îngălbenite, ale fiului ei, bătu în geamul vitrinei ca să atragă atenția vânzătoarei.
― Ei, don’șoară Inez, o chemă doamna Reilly cu un accent pe care la sud de New Jersey nu-l întâlnești decât în New Orleans, acest Hoboken de lângă Golful Mexic. Uită-te-ncoa’, fetițo.
― Hei, ce mai faci? întrebă domnișoara Inez. Cum o mai duci, dragă?
― Nu prea grozav, răspunse doamna Reilly, spunând adevărul.
― Ce rău îmi pare! Domnișoara Inez se aplecă peste tejgheaua de sticlă, uitând de prăjituri. Nici eu nu mă simt prea grozav. Mă dor picioarele.
― Ei, Doamne, aș vrea să am și eu norocu’ ăsta. Da’ eu sufăr de arturită la cot.
― Vai de mine! exclamă domnișoara Inez, cu sinceră compătimire. Și taică-meu, săracu’, are asta. Îl punem să șadă deasupra unei căzi cu apă clocotită.
― Fi-miu se lăfăie-n cadă toată ziua. Eu aproape că nici nu mai pot intra la mine-n baie.
― Credeam că-i însurat, dragă.
― Ignatius? Da’ de unde! Spuse trist doamna Reilly. Drăguțo, vrei să-mi dai două duzini din fursecurile alea asortate?
― Da’ parcă mi-ai spus că-i însurat, insistă domnișoara Inez, în timp ce așeza fursecurile într-o cutie.
