― Nu-ți face griji, spuse doamna Reilly. Plecăm oricum.
― Bineînțeles că plecăm, întări Ignatius, pășind greoi spre ușă și lăsând-o în urmă pe mama lui care se trudea să se dea jos de pe scaun. Grăbește-te, mamă. Femeia aceasta arată ca un comandant nazist. S-ar putea să ne și lovească.
― Așteaptă! strigă domnișoara Lee, apucându-l pe Ignatius de mânecă. Cât datorează acești indivizi?
― Opt dolari, îi spuse barmanul.
― Aceasta-i tâlhărie la drumul mare, tună Ignatius. Vă va contacta avocatul nostru.
Doamna Reilly plăti cu două dintre bancnotele pe care i le dăduse tânărul și când trecu clătinându-se pe lângă domnișoara Lee, îi șopti:
― Știm când nu suntem doriți. Ne putem duce în altă parte.
― Foarte bine, răspunse domnișoara Lee. Dă-i bătaie. Să ai de-a face cu clienți ca voi e ca sărutu’ morții.
După ce ușa capitonată se închise în spatele doamnei Reilly, domnișoara Lee spuse:
― Nu mi-au plăcut niciodată mamele. Nici chiar a mea.
― Mama mea a fost o curvă, se băgă în vorbă omul cu formularul de curse, fără să-și ia privirea de pe hârtie.
― Mamele nu știu decât să mănânce rahat, declară domnișoara Lee scoțându-și haina de piele. Și acum, Darlene, tu și cu mine vom sta puțin de vorbă.
Afară, doamna Reilly îl luă pe fiul ei de braț ca să se sprijine, dar, oricât se străduiau, înaintau foarte încet, deși lateral păreau că se mișcă ceva mai ușor. Mersul lor părea să urmeze o schemă: trei pași repezi spre stânga, pauză, trei pași repezi spre dreapta, pauză.
― Ce femeie teribilă! spuse doamna Reilly.
― O negare a tuturor calităților omenești, întări Ignatius. Dar ia spune, cât e de departe mașina? Sunt foarte obosit.
― Pe strada Sfânta Ana, puiule. Sunt numa’ câteva cvartale.
― Ți-ai uitat pălăria la bar.
― O, am vândut-o tânărului acela.
― Ai vândut-o? De ce? M-ai întrebat și pe mine dacă sunt de acord să o vinzi? Eram extrem de atașat de pălăria aceea.
― Îmi pare rău, Ignatius. Nu știam că-ți place așa mult. N-ai pomenit niciodată de ea.
― Îi purtam o afecțiune nerostită. Îmi amintea de anii copilăriei. Era o verigă care mă unea cu trecutul.
― Da’ mi-a dat cinsprezece dolari, Ignatius.
― Te rog, nu mai vorbi despre ea. Toată chestia asta este un sacrilegiu. Dumnezeu știe ce întrebuințări degradante va găsi acelei pălării. Ai cei cincisprezece dolari la tine?
― Mai am șapte.
― Atunci de ce nu ne oprim să mâncăm ceva? Ignatius indică un cărucior de la colțul străzii. Avea forma unui crenvurșt pe roate. Am impresia că vând crenvurști lungi de un sfert de metru.
― Crenvurști, puiule? Cu ploaia și frigu’ ăsta ție-ți arde să stăm afară și să mâncăm crenvurști?
― Mi-a trecut prin minte.
― Nu, se împotrivi doamna Reilly, cu ceva din curajul omului beat. Hai acasă. Or’cum, n-aș mânca nimic din cărucioarele alea slinoase. Vânzătorii sunt o șleahtă de vagabonzi.
― Dacă insiști, acceptă Ignatius îmbufnat. Deși mi-e destul de foame, iar tu tocmai ai vândut un memento al copilăriei mele pe treizeci de arginți, am putea spune.
Continuară mica lor schemă de pași pe dalele umede de pe strada Bourbon. Pe Sfânta Ana găsiră cu ușurință Plymouth-ul. Acoperișul lui înalt se ridica deasupra tuturor celorlalte automobile, fiind trăsătura lui cea mai reușită. Plymouth-ul era întotdeauna ușor de găsit în parcajele magazinelor universale. Doamna Reilly urcă de două ori pe trotuar, încercând să scoată mașina din locul unde era parcată și lăsă urma unei bare de protecție tip Plymouth 1946 pe capota Volkswagenului din spate.
― Nervii mei! se plânse Ignatius. Se tolănise pe bancheta din spate astfel încât de afară nu se vedea decât vârful șepcii lui verzi de vânătoare, arătând ca o bucată promițătoare de harbuz. Din spate, unde stătea întotdeauna deoarece citise undeva că locul de lângă șofer era cel mai periculos, urmărea cu dezaprobare manevrele violente și neîndemânatice ale mamei sale. Bănuiesc că ai distrus complet biata mașinuță pe care cineva a lăsat-o cu inocență în spatele acestui autobuz. Ar fi mai bine să reușești să pleci de aici înainte să apară proprietarul ei.
― Taci din gură, Ignatius. Mă faci să mă enervez, se răsti doamna Reilly, privind la șapca de vânătoare în oglinda retrovizoare. Ignatius se îndreptă în scaun și privi înapoi.
― Mașina din spate este complet distrusă. Carnetul tău de conducere, dacă ai într-adevăr unul, îți va fi cu siguranță ridicat. Și nu pot decât să le dau dreptate.
― Lasă-te jos și trage un somn, îl sfătui mama lui, în timp ce mașina zvâcnea din nou îndărăt.
― Cum îți închipui că aș putea să dorm? Mă tem că viața mi-e în pericol. Ești sigură că întorci volanul în direcția bună?
Cu un salt brusc, mașina ieși din locul unde fusese parcată și, derapând pe caldarâmul umed, intră într-un stâlp care susținea un balcon din fier forjat. Stâlpul căzu într-o parte și Plymouth-ul se izbi de clădire.
― O, Doamne! țipă Ignatius din spate. Acum ce-ai mai făcut?
― Cheamă un preot.
― Nu cred că suntem răniți, mamă. Totuși, mi-ai distrus stomacul pentru următoarele zile. Ignatius coborî una dintre ferestrele din spate și cercetă aripa care se ciocnise de zid. Vom avea, cred, nevoie de un far nou pe partea aceasta.
― Ce-o să ne facem?
