― Ai nevoie de o slujbă, nu? Mie îmi trebe un portar. Afacerile merg prost. Pornește de la asta.
― Ultimu’ care-a fost portar aci tre’ să fi murit de foame.
― Lucrezi șase zile pe săptămână de la zece la trei. Dacă vii regulat, cine știe? S-ar putea să capeți și un mic spor.
― Vin regulat, n-ai grijă. Orice numa’ să-mi știu fundu’ departe de puliție câteva ore, spuse Jones, aruncând fumul spre Lana Lee. Unde naiba ții mătura, fir-ar mama ei să fie?
― Un lucru trebe să-ți intre-n cap: să n-ai gura spurcată cât ești aici.
― Da, coană. Păi n-am să fac eu imprese proastă într-un local mișto ca Bucuria Nopții. Ăău!
Ușa se deschise și intră Darlene. Îmbrăcată într-o rochie de după-masă din satin și purtând o pălărie înflorată, își legăna grațios poalele în mers.
― De ce vii așa târziu? țipă Lana la ea. Ți-am spus să fii azi aici la ora unu.
― Papagalu’ meu a răcit az’ noapte, Lana. A fost ceva îngrozitor. Mi-a tușit toată noaptea drept în ureche.
― De unde-ți vin în cap asemenea scorneli?
― Păi, i-adevărat, spuse Darlene pe un ton jignit. Își puse pălăria uriașă pe bar și se cocoță pe un scaun înalt, intrând în norul de fum suflat de Jones. A trebuit să-l duc az’ dimineață la veterinar, să-i facă o injecție cu vitamine. Nu vreau ca biata pasăre să tușească deasupra mobilei mele.
― Ce ți-a trecut prin cap de i-ai încurajat pe indivizii ăia doi az’ noapte? În fiecare zi, Darlene, da’n fiecare zi, încerc să-ți explic ce fel de clienți vrem s-avem aici. Și după asta vin și dau de tine, mâncând porcării pe barul meu cu o bătrână și cu balega aia grasă. Vrei să dau faliment? Oamenii se uită pe ușă, văd scena pe care am văzut-o eu și se duc în alt bar. Ce trebe să fac ca să mă înțelegi, Darlene? Cum poate o ființă omenească să pătrundă într-un creier ca al tău?
― Ți-am spus și ’eri că mi-a fost milă de biata femeie. Ar trebui să fi văzut și tu, Lana, cum se purta fiu-su cu ea. S-asculți povestea aia despre autobuzu’ Greyhound pe care mi-a spus-o. Și to’ timpu’ bătrâna stătea acolo și-i plătea băuturile. A trebuit să iau și eu o prăjitură ca să n-o-ntristez.
― Uite ce: dacă te mai prind că-ncurajezi oameni de teapa aia și faci să mi se ducă de râpă învestițiile, am să te dau afară c-un picior în fund. E clar?
― Da, doamna.
― Ești sigură c-ai înțeles ce ți-am spus?
― Da, doamna.
― Așa. Acum arată-i omului ăsta unde ținem măturile și celelalte chestii și pune-l s-adune cioburile sticlei pe care a spart-o bătrâna. Ai obligația să-mi faci localu’ ăsta curat ca un pahar, pentru ce mi-ai făcut aseară. Mă duc acum la cumpărături. Lana se duse până la ușă și se întoarse spre ei. Să nu cumva să prind pe vreunu’ din voi că cotrobăiește în caseta de sub bar.
― Îți jur, îi spuse Darlene lui Jones după ce Lana ieșise prin ușa batantă, că aici e mai rău ca la armată. Te-a angajat azi?
― Mda, răspunse Jones. N-aș zice că m-a angajat. Mai exact m-a cumpărat la mezat.
― Cel puțin o să ai salariu. Eu nu m-aleg decât cu comisionu’ pentru cât îi fac pe oameni să bea. Și crezi că-i ușor? Încearcă să-l faci pe unu’ să cumpere mai mult de un pahar din băuturile care se vând aici. Apă chioară. Trebe să cheltuiască zece, cinșpe dolari ca să simtă omu’ c-a băut ceva. Pe cinstea mea, nu-i treabă ușoară. Lana pompează apă până și-n șampanie. Ar trebui să guști așa ceva. Și p’ormă se tot plânge că merg prost afacerile. Păi să cumpere și ea o băutură aici la bar, ș-o să vadă de ce. Chiar dacă nu-s mai mult de cinci oameni care să beie, tot se-mbogățește. Apa nu costă parale.
― Ce s-a dus să cumpere? Un bici?
― Nu mă-ntreba pe mine. Lana nu-mi spune niciodată nimic. E sucită. Darlene își suflă elegant nasul. Ce doresc eu cel mai mult să fac e dans exotic. Tot timpu’ exersez la mine-n apartament. Dac-aș putea s-o conving pe Lana să mă lase să dansez noaptea aici, aș avea și eu un salariu și n-aș mai îmboldi oamenii să bea apă, ca să capăt comision. Da’ bine că mi-am adus aminte! Trebe să iau ceva comision și pentru ăi doi de-au băut aici ieri seară. Bătrâna a băut cu siguranț-o grămadă de bere. Nu văd de ce se tot plânge Lana. Afacerile-s afaceri. Grăsanu’ și cu maică-sa nu sunt mai răi decât cei mai mulți de vin să bea aici. Cred că pe Lana a scos-o din sărite șapca aia caraghioasă verde pe care o ținea pe cap. Când vorbea, îi trăgea jos clapele și când asculta, le ridica iar în sus. Pân’ să sosească Lana, toți strigau la el, așa că cele două clape fâlfâiau ca niște aripi. Te-ai prins, era destul de caraghios.
― Și zici că mârtanu’ ăla gras se-nvârtea p-aci cu mă-sa? întrebă Jones, făcând în minte o asociație.
― Îhî! Darlene își împături batista și şi-o băgă în sân. Trag nădejde că n-o să le mai ardă să treacă vrodată p-aici. Chiar c-aș da de bucluc. Iisuse! Darlene părea îngrijorată. Da’ uite ce, hai mai bine să strângem puțin p-aici până nu se întoarce Lana. Ș-ascultă-mă pe mine. Nu te da de ceasu’ morții ca să cureți maghernița asta. N-am văzut-o niciodată curată cu-adevăratelea de când vin eu aici. Și-apoi i-așa de întuneric, că nime’ nu-i în stare să vadă diferența. Când o auzi vorbind pe Lana, ai crede că suntem la Ritz.
Jones scoase un nor proaspăt de fum. Prin ochelarii lui nu reușea să vadă aproape nimic.
***
Agentului Mancuso îi plăcea să meargă cu motocicleta pe bulevardul Sfântul Carol. Împrumutase de la secție una mare și zgomotoasă, toată numai crom și albastru deschis și dacă atingeai un buton putea să devină ca un joc electronic, peste tot luminițe roșii și albe care se aprindeau, fulgerau și clipeau. Sirena, o cacofonie formată din doisprezece lincşi turbați, era destul ca să-i facă pe toți indivizii suspecți pe o rază de jumătate de milă să se scape în pantaloni de frică și s-o ia la goană spre un adăpost. Pasiunea agentului Mancuso pentru motocicletă era de o intensitate platonică.
Totuși forțele nefaste generate de hidoasa, și aparent imposibil de descoperit ― conspirație a indivizilor suspecți i se păreau intangibile în dimineața aceea. Stejarii bătrâni de pe bulevardul Sfântul Carol se aplecau peste drum, formând o boltă care îl proteja de soarele călduț al iernii, răsfrângându-se și lucind pe cromul motocicletei. Deși ultimele zile fuseseră reci și umede, după-amiaza avea acea căldură bruscă și surprinzătoare care face ca iernile la New Orleans să fie blânde. Mancuso aprecia această blândețe, căci purta doar un tricou de sport și pantaloni pescărești, costumul pe care i-l alesese sergentul pentru ziua aceea. Barba lungă și roșie, care îi stătea agățată cu o sârmă pe după urechi, reușea să-i țină puțin de cald la piept. O luase repede din dulap, profitând de faptul că sergentul se uita în altă parte.
Agentul Mancuso trase în piept parfumul cu iz de mucegai al stejarilor și, într-o pornire romantică, se gândi că bulevardul Sfântul Carol trebuie să fie locul cel mai frumos din lume. Din când în când, trecea pe lângă tramvaiele care se legănau ușor, părând că se mișcă în voie, fără o destinație specială, urmându-și calea printre vilele vechi de pe ambele părți ale bulevardului. Totul părea atât de calm, atât de prosper, atât de nesuspect. În timpul său liber avea să se ducă să o vadă pe biata văduvă Reilly. I se păruse demnă de milă când o văzuse, după accident, stând și plângând în mijlocul dezastrului. Tot ce putea face pentru ea era cel puțin să încerce să o ajute.
Pe strada Constantinopol o luă în direcția râului și traversă, în pârâitul și bolboroseala motorului, câteva cartiere în declin, ca apoi să ajungă la un șir de case construite între 1880 și 1890, relicve ale goticului de lemn și ale perioadei de aur, case din care se desprindeau mereu bucăți sculptate și ornamente în spirală. Erau construcțiile stereotipe suburbane de pe vremea lui Boss Tweed[2], separate între ele de alei atât de înguste încât un băț de un metru putea aproape să le unească și înconjurate cu garduri din țăruși de fier sau ziduri joase din cărămidă ce începuse să se macine. Casele cele mai mari fuseseră împărțite în apartamente improvizate, cu porticurile transformate în camere adiționale. Unele aveau în curtea din față garaje metalice și una sau două dintre ele aveau instalate marchize strălucitoare din aluminiu. Era un cartier ce degenerase dintr-un stil victorian în ceva care nu mai semăna cu nimic, un cvartal care, uitat și neglijat, și cu fonduri foarte limitate, trecuse în secolul douăzeci.
Clădirea pe care o căuta agentul Mancuso era, cu excepția garajelor improvizate, cea mai mică din tot cvartalul, un liliputan de prin anii o mie opt sute optzeci. În fața verandei agoniza un bananier înghețat, maroniu și amărât, gata să cadă și el la pământ, așa cum se întâmplase de mult timp cu gardul de fier. Alături de copacul uscat era o moviliță de pământ pe care stătea aplecată o cruce celtică din placaj. Plymouth-ul model 1946 era parcat în fața casei, cu bara de protecție atingând porticul și farurile din spate blocând trotuarul de cărămidă. Dar, cu excepția mașinii, a crucii dărăpănate și a bananierului mumificat, curtea era complet goală. Nu se vedea niciun arbust și nicio tufă. Nu creștea iarbă. Și nu cânta nicio pasăre.
Agentul Mancuso privi automobilul și îi văzu plafonul înfundat și aripa plină de cercuri concave, separată de caroseria mașinii printr-un spațiu de vreo zece centimetri. Peste spărtura care fusese fereastra din spate era prins cu scotch un carton pe care scria VAN CAMP’S CARNE DE PORC și FASOLE. Oprindu-se lângă mormânt, citi pe cruce „Rex”, scris cu litere abia vizibile. Urcă apoi treptele de cărămidă roasă și auzi, prin jaluzelele trase, un cântec bubuitor.
Fetițele mari nu plâng.
Fetițele mari nu plâng.
Fetițele mari nicicând nu plâ-â-âng.
Ele nu plâng.
Fetițele mari nu plâ-âng.
Așteptând să răspundă cineva la sonerie, citi anunțul cu litere șterse, lipit de ușa de cristal. „O vorbă aruncată-n vânt poate să scufunde un vapor.” Dedesubt era desenat un val cu trăsături umane, cu degetul ridicat la buzele arse de soare.
