În lungul străzii, mai mulți oameni care stăteau afară pe verandele din fața caselor priveau spre el și spre motocicletă. Jaluzelele de pe partea cealaltă a străzii se mișcau încet în sus și în jos ca să regleze unghiul optim de vizibilitate, indicând că are și un public nevăzut de proporții considerabile, căci apariția unei motociclete a poliției în cartier era un eveniment, cu atât mai mult cu cât motociclistul purta pantaloni scurți și o barbă roșie. Cvartalul era sărac, evident, dar cinstit. Intimidat, polițistul Mancuso mai sună o dată și luând poziția pe care el o considera țanțoșă și oficială, întoarse spre spectatori profilul său mediteranean. Aceștia însă nu văzură decât un trup pipernicit și măsliniu, cu pantaloni scurți lăbărțați și niște picioare ca fusele care păreau și mai goale din cauza jartierelor puse de formă și a șosetelor de nailon ce atârnau pe lângă glezne. Spectatorii rămaseră curioși, dar neimpresionați. Unii nu erau nici măcar prea curioși, cei care se așteptaseră ca în cele din urmă o asemenea apariție să viziteze casa în miniatură de lângă ei.
Fetițele mari nu plâng.
Fetițele mari nu plâng.
Agentul Mancuso bătu violent în obloane.
Fetițele mari nu plâng.
Fetițele mari nu plâng.
― S’ acasă, strigă o voce de femeie printre jaluzelele clădirii de alături, care era o viziune arhitectonică a lui Jay Gould[3] asupra caselor de locuit. Doamna Reilly-i pro’abil în bucătărie. Du-te prin fund. Tu cine ești? Vr’un sticlete?
― Agent Mancuso, sub acoperire, răspunse el sever.
― Aha! urmă un moment de tăcere. Pe care din ei îl cați, pe băiat sau pe mamă?
― Pe mamă.
― Mai bine. De el e greu să dai. Se uită la televizor. L-auzi? M-a-nnebunit. M-a scos din sărite.
Agentul Mancuso mulțumi vocii de femeie și porni pe aleea umedă și rece. În curtea din spate o găsi pe doamna Reilly, care atârna un cearșaf pătat și galben pe o frânghie ce trecea printre niște smochini fără frunze.
― A, dumneata ești, spuse doamna Reilly după ce îl privi mai bine. Fusese gata să țipe când văzuse un om cu barbă roșie apărând în curte. Ce faci, domnu’ Mancuso? Ce-au zis oamenii ăia? Cu papucii ei cafenii de pâslă, păși cu grijă pe pavajul, stricat, de cărămidă. Hai înăuntru să bem o ceașcă bună de cafea.
Bucătăria era mare, cu plafon înalt, fiind încăperea cea mai spațioasă din casă, și mirosea a cafea și a ziare vechi. Ca toate celelalte camere din locuință, era întunecoasă. Tapetul unsuros de pe pereți și ciubucurile cafenii din lemn ar fi transformat orice lumină în întuneric, iar de pe alee se filtra, în orice caz, foarte puțină lumină. Deși pe Mancuso nu-l interesa interiorul caselor, observă totuși, căci nu i-ar fi scăpat nimănui, soba de modă veche cu cuptor înalt și frigoriferul cu motor cilindric deasupra. Gândindu-se la tigăile electrice, la uscătorul cu gaz, la mixerele și telurile mecanice, la rotisorul cu motor, toate părând mereu că zbârnăie, râșnesc, bat, răcesc, fâsăie, prăjesc, din bucătăria fantezistă a soției sale Rita, se întreba cum se descurcă doamna Reilly în camera aceasta atât de puțin utilată. De câte ori se făcea reclamă la televizor pentru un aparat nou de bucătărie, doamna Mancuso îl cumpăra, indiferent cât de obscură era întrebuințarea lui.
― Ș-acu’ spune-mi ce-a zis omu’. Doamna Reilly puse să fiarbă o oală cu lapte pe aragazul ei victorian. Cât am de plătit? I-ai spus că-s o biată văduvă care are de-ntreținut un copil?
― Da, i-am spus, zise polițistul Mancuso, stând foarte drept pe un scaun și privind cu jind spre masa de bucătărie acoperită cu mușama. Te superi dacă îmi pun barba pe masă? E cam cald aici și mi se lipește de obraz.
― Sigur, fă-te comod, băiete. Uite, ia o gogoașă cu dulceață. Tocma’ le-am cumpărat azi-dimineață de pe strada Pulberăriei. Știi, Ignatius mi-a spus azi-dimineață: „Mamă, mi-e poftă de gogoși cu dulceață”. Așa că m-am dus la prăvălia neamțului și i-am luat două duzini. Au mai rămas câteva.
Îi oferi agentului Mancuso o cutie de prăjituri, ruptă și unsuroasă de parcă ar fi fost supusă unui tratament violent de cineva care încercase să ia toate gogoșile dintr-o dată. În fundul cutiei, agentul Mancuso găsi două gogoși dezumflate din care, dacă judecai după marginile lor mânjite, cineva supsese dulceața.
― Mulțumesc, doamnă Reilly, da’ am mâncat mult la prânz.
― Ei, ce păcat! Umplu pe jumătate două cești cu o cafea groasă și rece și turnă laptele clocotind până le umplu bine. Lui Ignatius îi plac gogoșile. Îmi spune: „Mamă. Tare-mi plac gogoșile”. Doamna Reilly sorbi puțină cafea de pe buza ceștii. Acum e dincolo-n salon și se uită la televizor. În fiecare după-amiază, fie ploaie, fie vânt, se uita la spectacolu’ ăla cu copii care dansează. În bucătărie muzica se auzea ceva mai slab decât afară, în verandă. Agentul Mancuso își imagină șapca verde de vânătoare scăldată în lumina alb-albăstruie a ecranului. Nu-i place deloc spectacolu’, dar nu l-ar pierde pentru nimic în lume. Ar trebui s-auzi ce zice de bieții ăia de copii.
― Am vorbit azi-dimineață cu omu’, spuse agentul Mancuso, nădăjduind că doamna Reilly a epuizat ce avea de spus despre fiul ei.
― Așa’? Puse trei lingurițe de zahăr în cafeaua ei și ținând lingurița în ceașcă cu degetul mare, astfel încât coada amenința să-i intre în ochi, mai sorbi o dată. Și ce-a zis, puiule?
― I-am spus că fac cercetări asupra accidentului și că ai alunecat pe strada udă.
― I-ai spus bine. Și el ce-a răspuns?
― Că nu vrea să se judece. Vrea s-ajungeți la o-nțelegere acum.
― Maică Doamne! urlă Ignatius în partea din față a casei. Ce insultă sfruntată adusă bunului gust!
― Nu-l lua-n samă, îl sfătui doamna Reilly pe polițistul speriat. Așa face tot timpu’ cât se uită la televizor. O „înțelegere”? Asta-nseamnă că vrea niște bani, nu?
― A adus chiar un antreprenor să evalueze paguba. Uite, a scris aici suma.
Doamna Reilly luă foaia de hârtie și citi sub antetul antreprenorului coloana de cifre bătute la mașină.
― Doamne! o mie două’j’ de dolari. Groaznic! Cum am să pot eu plăti atâta? Lăsă să cadă devizul pe mușama. Ești sigur că-i așa?
― Da, doamnă. A angajat ș-un avocat să se ocupe de asta. Totu-i corect.
― De unde să scot eu o mie de dolari? Tot ce avem eu și Ignatius i-asigurarea socială a bietului meu bărbat ș-o pensie de nimic și-asta nu-nseamnă mare lucru.
― Nu poate fi verosimilă perversiunea totală al cărei martor sunt, strigă Ignatius din salon. Muzica avea un ritm frenetic, tribal; un cor cânta în falset, insinuând ceva despre a face dragoste toată noaptea.
― Îmi pare rău, spuse agentul Mancuso, cu inima aproape sfărâmată la auzul dificultăților financiare ale doamnei Reilly.
― Ei, nu-i vina ta, dragă, spuse ea posomorâtă. Dac-aș pune ipotecă pe casă… Nu putem scăpa altfel? Ce zici?
― Nu, doamnă, răspunse agentul Mancuso, ciulind urechile la niște tropote care se apropiau.
― Copiii care apar în programul acesta ar trebui să fie toți gazați, spuse Ignatius, pe când intra în bucătărie, în cămașa lui de noapte. Apoi observă oaspetele și spuse rece: A!
― Ignatius, l-ai cunoscut pe domnu’ Mancuso. Dă-i bună ziua.
