― Ce-ngrozitor! Poliția s-aresteze chiar pe unu’ de-al lor.
― Așa-i. Săracu’ Angelo! I-așa de drăguț. Multe a mai pățit și el cu poliția aia. Santa tuși răgușit în telefon. Oricum, a fost în seara cân’ ai venit tu să mă iei cu mașina și ne-am dus singure la popicărie. Azi dimineaț-am fost la piață să cumpăr scoicile alea și bătrânu’ ăla a venit la mine și mi-a zis: „Nu ne-am văzut la popicărie alaltăieri seara?” Așa că i-am zis: „Da, dom’le, merg des acolo.” Și el a zis: „Eram și eu acolo cu fii-mea și bărba-su și te-am văzut cu o doamnă cu-n fel de păr roșu.” Am zis: „Vorbești de doamna cu păru’ văpsit? Aia-i prietena mea, doamna Reilly, o-nvăț să joace popice.” Asta-i tot, Irene. Ș-a dus mâna la pălărie ș-a plecat din piață.
― Mă-ntreb cine poate fi, spuse doamna Reilly, cu mult interes. Zău că-i nostim! Cum arăta, fetițo?
― Drăguț. Bătrâior. L-am mai văzut p-aici prin cartier și mai ’nainte, mergând cu niște copii la biserică. Cred că-s nepoții lui.
― Nu-i ciudat? Cine-ar putea să-ntrebe de mine?
― Nu știu, fetițo, da’ ia seama. Cineva ș-a pus ochii pe tine.
― Vai, Santa! Sunt prea bătrână, fetițo.
― I-auzi ce zice. Ești încă drăguță, Irene. Am văzut o grăma’ de bărbați care trăgeau cu ochiu’ la tine, acolo la popicărie.
― Hai. Fii serioasă!
― E adevăru’ gol-goluț, fetițo. Eu nu mint. Prea te-ai dat la fund multă vreme cu fiu’ ăla a’ tău.
― Ignatius spune că-i merge bine la Levy Pants, spuse doamna Reilly, pe un ton defensiv. Nu vrau să am de-a face cu niciun bătrân.
― Nu-i chiar așa bătrân, spuse Santa, cu vocea puțin ofensată. Ascultă, Irene. Eu și Angelo trecem să te luăm pe la șapte diseară.
― Nu știu ce să zic, dragă. Ignatius mi-a spus c-ar trebui să stau mai mult pe acasă.
― De ce trebe să stai acasă, fetițo? Angelo zice că fii-tău e om mare.
― Ignatius spune că se teme când îl las singur noaptea. Spune că se teme de hoți.
― Ia-l cu tine și Angelo poate să-l învețe și pe el să joace.
― Pe cine? Ignatius nu-i ce se cheam-un tip sportiv, spuse repede doamna Reilly.
― Tu vii în orice caz, nu?
― Bine, spuse în cele din urmă doamna Reilly. Cred că mișcarea-mi face bine la cot. Îi spun lui Ignatius să se încuie-n camera lui.
― Sigur, spuse Santa. Nu-i face nime’ nimic.
― Oricum n-avem nimic ce merită să fie furat. Nu știu de unde îi vin lui Ignatius ideile astea a’ lui.
― Vin cu Angelo pe la șapte.
― Uite ce, scumpo, încearcă să afli prin piața de pește cine-i bătrânu’ ăla.
***
Casa familiei Levy era așezată printre pini, pe o mică colină, de unde se vedeau apele cenușii ale golfului St. Louis. Fațada era un exemplu de stil rustic elegant; interiorul era o încercare reușită de a evita orice element rustic. Un spațiu cu o temperatură constantă de douăzeci și cinci de grade, cu instalație de aer condiționat care funcționa tot anul umplând, printr-un sistem de orificii și tuburi, fără zgomot, camerele cu brizele reconstituite și filtrate ale Golfului Mexic și eliminau bioxidul de carbon al membrilor familiei, fumul de țigară și plictiseala. Mașinăria centrală a marii instalații dătătoare de viață pulsa undeva în măruntaiele izolate acustic ale casei, ca un instructor de Cruce Roșie ce ține cadența la niște cursuri de respirație artificială: „Inspirați aer bun, expirați aer rău, inspirați aer bun…”
Casa era la fel de confortabilă pentru simțuri cum se presupune că ar fi pântecele femeiesc. Toate scaunele se lăsau vreo câțiva centimetri la cea mai mică atingere, spuma de mare și puful cedând umil la orice presiune. Mițele covoarelor gâdilau gleznele tuturor celor care aveau amabilitatea să calce pe ele. Alături de bar, ceva ce părea potențiometrul unui aparat de radio regla, dacă îl întorceai, lumina din toate încăperile, făcând-o mai palidă sau mai puternică, după cum o cerea momentul. Prin toată casa, la distanțe ușor de parcurs, erau scaune care se modelau după conturul trupului. Mai era o masă de masaj și o planșetă mecanică pentru gimnastică, ale cărei numeroase secțiuni stimulau corpul cu o mișcare în același timp domoală și sugestivă. Conacul lui Levy, cum scria pe placa de la capătul din vale al drumului ― era un Xanadu al simțurilor. În interiorul pereților lui izolați, existau toate condițiile de a satisface pe oricine.
Domnul și doamna Levy, care se considerau reciproc singurele prezențe nesatisfăcătoare din casa lor, stăteau în fața televizorului, privind cum se contopeau culorile pe ecran.
― Fața lui Perry Como[7] e complet verde, spuse doamna Levy cu ostilitate. Arată ca un cadavru. Ai face bine să duci aparatul acesta înapoi la magazin.
― Abia l-am adus înapoi săptămâna aceasta de la New Orleans, spuse domnul Levy, suflând în firele negre de păr de pe piept pe care le putea vedea prin decolteul în V al halatului său de pluș. Tocmai făcuse o baie de aburi și voia să se usuce complet. Nici chiar cu o instalație de aer condiționat care funcționa tot anul și un calorifer, nu puteai fi vreodată sigur.
― Ei și ce? Du-l din nou înapoi. N-am de gând să orbesc uitându-mă la un televizor stricat.
― Ia mai taci. Arată foarte bine.
― Nu arată bine deloc. Uite ce buze verzi are.
― E machiajul pe care îl folosesc oamenii ăștia.
― Vrei să-mi spui tu mie că buzele lui Como sunt date cu ruj verde?
― De unde vrei să știu eu cu ce sunt date?
― Firește că nu știi, spuse doamna Levy întorcându-și ochii cu pleoape acvamarin spre soțul ei, înfundat undeva printre pernele canapelei galbene de nailon. Văzu o bucată de catifea și un papuc de baie din gumă la capătul unui picior păros.
― Nu mă mai bate la cap, spuse el. Du-te și te joacă cu planșeta aia de făcut gimnastică.
― Nu o pot folosi astă-seară. M-am coafat chiar azi. Își atinse buclele aranjate cu fantezie ale părului ei platinat. Coaforul mi-a spus că mi-ar trebui și o perucă.
― Ce vrei să faci cu peruca? Ai și așa destul păr.
― Mi-ar plăcea o perucă brunetă. În felul acesta îmi pot schimba personalitatea.
