― Santa-i bunică! Ar trebui să-ți fie rușine!
― Mulțumesc Cerului că strigătele grosolane ale domnișoarei Annie au reinstalat pacea noaptea trecută. N-am văzut în viața mea o orgie atât de nerușinată. Și tocmai în propria mea bucătărie. Dacă omul acela face în vreun fel parte dintre cei care impun legile, ar fi trebuit să o aresteze pe așa-zisa „mătușă” chiar acolo pe loc.
― Nu te lega acu’ de Angelo. Are multe de tras, băiete. Santa spune că toată ziua a fost silit să stea la toaleta de la autogară.
― O, Doamne! Să cred oare ceea ce aud? Te rog, grăbește-te să pleci cu cei doi mafioți ai tăi și lasă-mă în pace.
― Nu te purta așa cu săraca ta mamă.
― Săraca? Am auzit oare cuvântul săracă? Când în casa aceasta plouă cu dolarii trudiți de mine. Și se duc ca pe apă, ba și mai repede.
― Nu începe din nou cu chestia asta, Ignatius. Am primit două’j’ de dolari de la tine săptămâna asta, ș-am fost silită să cad aproape-n genunchi și să te rog ca să mi-i dai. Uită-te mai bine la toate fleacurile pe care ți le-ai cumpărat. Uită-te la aparatu’ de filmat pe care l-ai adus azi.
― Aparatul de filmat va fi în curând folosit. Armonica am luat-o ieftin.
― Nu-l plătim pe omu’ ăla în vecii vecilor dacă o ținem tot așa.
― Aceasta nu mă privește! Nu sunt conducător auto.
― Știu că nu-ți pasă. Nu ți-a păsat niciodată de nimic, băiete.
― Ar fi trebuit să știu că de câte ori deschid ușa camerei mele, deschid pur și simplu o cutie a Pandorei. Nu ți-a spus doamna Battaglia să-l aștepți pe nepotul ei detracat și pe dânsa la marginea trotuarului, ca să nu pierdeți niciun moment din timpul prețios în care jucați popice? Ignatius râgâi, eliminând gazele a douăsprezece mascote care fuseseră prinse în capcană de valva lui. Îngăduie-mi să am puțină pace. E destul că sunt tracasat la serviciu cât e ziua de lungă. Credeam că ți-am descris suficient de bine ororile pe care trebuie să le înfrunt zilnic.
― Tu știi cât te apreciez, puiule, se smiorcăi doamna Reilly. Hai, dă-mi un sărut de plecare, ca un băiat bun ce ești.
Ignatius se aplecă și o pupă ușor pe obraz.
― O, Doamne, spuse el, scuipând pudră. Îmi va scrâșni între dinți toată noaptea.
― Mi-am pus prea multă pudră?
― Nu, e foarte bine. Dar parcă aveai artrită, sau așa ceva? Cum naiba poți juca popice?
― Cred că mișcarea m-ajută. Mă simt mai bine. Cineva claxonă afară în stradă.
― Se vede că prietenul tău a scăpat din WE, mârâi Ignatius. De altfel nu mă miră că se învârte în jurul unei autogări. Probabil că-i place să vadă cum vin și pleacă ororile acelea pentru turiști. Bănuiesc că în concepția lui despre lume autobuzul nu-i un lucru rău. Aceasta indică limpede cât este de înapoiat.
― Am să mă-ntorc devreme, puiule, spuse doamna Reilly, închizând ușa de la intrare.
― Voi fi probabil maltratat de vreun intrus, țipă Ignatius. Zăvorându-se la el în cameră, luă o sticlă goală de cerneală, apoi deschise jaluzelele. Scoase capul pe fereastră și privi în lungul aleii spre micul Rambler alb care se vedea în întuneric, la marginea trotuarului. Aruncă sticla cu toată puterea și o auzi lovind acoperișul mașinii, cu un efect sonor mai mare decât cel scontat.
― Hei! o auzi pe Santa strigând, în timp ce lăsa în tăcere jaluzelele jos. Radios, deschise din nou mapa cu foi volante și luă pixul cu Venus Medalist.
Dragă cititorule,
„Un scriitor mare este prietenul și binefăcătorul cititorilor săi.”
Macaulay
O altă zi de lucru a luat sfârșit, bunule cititor. Cum ți-am spus și mai înainte, am reușit să aștern o patină, ca să spun așa, peste agitația și nebunia din biroul nostru. Toate activitățile neesențiale sunt încetul cu încetul reduse. Pentru moment sunt ocupat cu decorarea stupului nostru fremătând de albine cu guler alb (trei). Făcând analogia cu cele trei albine îmi vin în minte trei „a” care descriu foarte bine activitatea mea de funcționar: a activa, a actualiza, a ameliora. Sunt de asemenea trei „a” care-l descriu foarte bine pe bufonul nostru de șef de birou: absurd, abrutizat, afurisit, ageamiu, alarmist, ambiguu, anacronic, antisocial, arierat. În cazul său mi-e teamă că enumerarea îmi scapă puțin din mână. Am ajuns la concluzia că șeful nostru de birou nu are altă misiune decât cea de a ne zăpăci și a ne ține pe loc. Dacă n-ar fi el, ceilalți funcționari (La Dama del Comercio) și cu mine, am fi lăsați în pace să ne vedem mulțumiți de treburile noastre, într-o atmosferă de respect reciproc. Sunt sigur că metodele sale dictatoriale sunt, în parte, responsabile pentru dorința domnișoarei T. De a se pensiona.
Pot în sfârșit să-ți descriu fabrica. Azi după-amiază, simțindu-mă satisfăcut după ce am terminat crucea (Da! Este gata și dă biroului dimensiunea spirituală de care avea nevoie), m-am dus să vizitez zumzetul, huruitul și șuieratul fabricii.
Scena care mi-a întâmpinat privirea a fost în același timp captivantă și respingătoare. La Levy Pants, tipul de fabrică primitivă originală a fost conservat pentru posteritate. Dacă s-ar putea ca Institutul Smithsonian, această ladă de gunoi a resturilor națiunii noastre, să ambaleze în vid fabrica Levy Pants și să o transporte în capitala Statelor Unite ale Americii, cu fiecare muncitor congelat în atitudinea lui de muncă, vizitatorii acestui muzeu îndoielnic s-ar scăpa pe ei, în pantalonii lor țipători de turiști. Este o scenă în care se combină ce-i mai rău în Coliba unchiului Tom și în Metropolis de Fritz Lang. Este sclavie neagră mecanizată; reprezintă progresul pe care l-au făcut negrii de la culegerea bumbacului la prelucrarea lui. (Dacă măcar s-ar afla în etapa culesului din evoluția lor, atunci cel puțin ar sta în aer liber, cântând și mâncând pepeni verzi [așa cum sunt întotdeauna reprezentați în grup, al fresco].) Convingerile mele intense și adânc simțite în privința injustiției sociale au ieșit la iveală. Valva mea a reacționat din toată inima.
(În legătură cu pepenii verzi, trebuie să adaug, ca să nu ofensez vreo organizație profesionala pentru drepturi civile, că n-am fost niciodată un mare observator al obiceiurilor populare americane. S-ar putea să nu am dreptate. Îmi imaginez că în ziua de astăzi, culegătorii apucă cu o mână bumbacul, în timp ce cu cealaltă își țin la ureche un radio cu tranzistori, astfel încât să se le poată scuipa în timpan vești despre mașini uzate, sau balsam pentru păr Softstyle, noua pieptănătură la modă la Casa Regală, sau vin Gallo. În colțul gurii le atârnă o țigară mentolată, cu filtru, care amenință să dea foc întregului câmp de bumbac. Deși locuiesc în lungul râului Mississippi [Acest râu este slăvit prin niște cântece și versuri execrabile; motivul prevalent este cel care încearcă să facă din acest râu un surogat al personificării noțiunii de tată. În realitate, râul Mississippi este o apă înșelătoare și sinistră, ale cărei bulboane și curenți revendică multe vieți în fiecare an. Nu am cunoscut niciodată pe cineva care să se hazardeze să-și bage un deget de la picior în apele lui cafenii și poluate, care spumegă de scursura canalelor, resturi industriale și insecticide ucigătoare. Până și peștii mor. Prin urmare, râul Mississippi ca Părinte-Dumnezeu-Moise-Tată-Falus este un motiv complet fals care a început, aș crede, cu impostorul acela lugubru de Mark Twain. Incapacitatea de a intra în contact cu realitatea este, de altfel, caracteristică întregii „arte” americane. Orice legătură dintre arta americană și natura americană este o pură coincidență, și aceasta se explică prin faptul că națiunea, ca întreg, nu are contact cu realitatea. Acesta este doar unul dintre motivele pentru care am fost întotdeauna silit să exist la marginea societății, închis în acel limb rezervat celor care recunosc realitatea când o văd.] n-am văzut niciodată cum crește bumbacul și n-am nicio dorință să-l văd. Unica mea excursie în afara orașului New Orleans m-a dus într-un vârtej până în vâltoarea disperării: Baton Rouge. În vreun fascicul viitor, o secvență retrospectivă, am să va povestesc poate acel pelerinaj printre mlaștini, o călătorie în deșert din care m-am întors distrus fizic, mental și spiritual. New Orleans este, pe de altă parte, o metropolă confortabilă, având o anumită apatie și stagnare pe care eu le găsesc inofensive. Cel puțin clima este blândă; în plus aici, în orașul în semilună, mi se asigură un acoperiș deasupra capului și un Dr. Nut în stomac, deși anumite părți ale Africii de Nord [Tangerul etc.] mi-au stârnit din când în când interesul. Totuși călătoria cu nava m-ar enerva. Probabil, și nu sunt, firește, destul de pervers să încerc să zbor cu avionul, chiar dacă aș avea cu ce plăti biletul, în ceea ce mă privește, autobuzul Greyhound înseamnă o amenințare suficientă ca să mă facă să-mi accept actualul statu-quo. Aș dori ca aceste autobuze cu etaj să-și înceteze cursele. Mie îmi face impresia că înălțimea lor violează un oarecare statut al autostrăzilor interstatale cu privire la gabaritul în tunele, sau așa ceva. Poate unul dintre voi, dragi cititori, care are înclinație spre legi, poate scormoni prin memorie clauza adecvată. Vehiculele alea trebuie într-adevăr eliminate. E destul să le știu că gonesc huruind pe undeva în noaptea aceasta întunecoasă, ca să fiu cuprins de neliniște.)
Fabrica este o clădire mare, ca un hambar, unde sunt valuri de stofe, mese de croit, mașini de cusut masive și cuptoare care asigură aburi pentru călcat. Efectul general este destul de suprarealist, mai ales când vezi, în acest decor mecanizat, Les Africains mișcându-se încoace și încolo ca să-și îndeplinească sarcinile. Trebuie să recunosc că ironia implicită mi-a stârnit fantezia. Mi-a venit în minte ceva din Joseph Conrad, deși în momentul acela nu mi-am amintit ce anume. Poate m-am comparat cu Kurtz din Miezul întunericului când, departe de birourile comerciale din Europa, a fost pus față în față cu suprema oroare. Îmi aduc aminte că m-am imaginat cu o cască de miner, pantaloni de călărie din în alb și fața enigmatic ascunsă sub un văl de plasă împotriva țânțarilor.
Cuptoarele mențin locul cald și plăcut în zilele acestea răcoroase, dar vara bănuiesc că muncitorii se bucură încă o dată de clima străbunilor lor, arșița tropicala, mărită chiar prin aceste aparate care ard cu cărbuni și produc abur. Am înțeles că în prezent fabrica nu lucrează la întreaga ei capacitate și am observat că numai unul dintre cuptoare funcționa, înghițind cărbuni și încă ceva ce părea să fie o masă de croit. De asemenea, nu am văzut decât o singură pereche de pantaloni terminați în timpul pe care mi l-am petrecut acolo, deși muncitorii se tot foiau ținând în mână diverse bucăți de stofă. O femeie, am observat, călca niște haine de copil mic, iar alta părea să aibă mare spor cu niște bucăți purpurii de satin pe care le unea la una dintre mașinile mari de cusut. Confecționa probabil o rochie de seară, destul de colorată, dar cam îndrăzneață. Trebuie să recunosc că am admirat eficiența cu care mișca materialul înainte și înapoi sub acul electric. Femeia aceea dădea impresia ca ar fi o muncitoare pricepută și m-am gândit că este mare păcat să nu-și folosească talentele la crearea unei perechi de pantaloni Levy Pants. Pare evident că în fabrică există o problemă morală.
L-am căutat pe domnul Palermo, șeful de echipă al fabricii, care este, ca să spun așa, prieten bun cu sticla, așa cum o dovedesc numeroasele contuzii cu care s-a ales căzând printre mesele de croit și mașinile de cusut. Dar n-am avut succes. Probabil sorbea pe îndelete un prânz lichid la una dintre numeroasele cârciumi din vecinătatea întreprinderii noastre. Pe lângă fabrica Levy Pants găsești câte un local la fiecare colț de stradă, un indiciu că salariile sunt extraordinar de mici. În cvartalele deosebit de sărace există câte trei sau patru baruri la fiecare intersecție.
În inocența mea am presupus că muzica obscenă de jazz care ieșea din difuzoarele de pe pereții fabricii era motivul apatiei pe care o constatam printre muncitori. Psihicul are și el o limită. Nu poate fi bombardat la infinit cu aceste ritmuri, fără să înceapă să cedeze și să se atrofieze. Din această cauză am căutat și am închis întrerupătorul care controla muzica. Această acțiune a mea a provocat un urlet puternic de proteste, de o mojicie sfidătoare, din partea întregului colectiv de muncitori și toți au început să mă privească cu ochi dușmănoși. Așa că am dat din nou drumul la muzică, cu un zâmbet larg și fluturând prietenos din mână, într-o încercare de a recunoaște că am greșit și de a le câștiga încrederea. (Ochii lor uriași, albi, începuseră să mă eticheteze drept un „Mister Charlie”[8]. Trebuia să mă străduiesc ca să le arăt dorința mea aproape nebunească de a-i ajuta.)
Era evident că expunerea continuă la muzică le crease o reacție aproape pavloviană la zgomot, o reacție despre care ei credeau că ar fi plăcere. Cum petrecusem nenumărate ore din viața mea privindu-i la televizor pe nenorociții aceia de copii dansând în ritmul unei astfel de muzici, cunoșteam spasmul fizic pe care se presupunea că îl provoacă și am încercat, într-o versiune personală mai conservatoare, să fac același lucru, ca să-i împac și mai mult pe muncitori. Trebuie să recunosc că trupul meu se mișca cu o agilitate surprinzătoare; nu sunt lipsit de un simț înnăscut al ritmului; strămoșii mei trebuie să fi fost printre cei mai buni dansatori de pe câmpiile lor aride. Ignorând privirile muncitorilor, mă bâțâiam sub unul dintre difuzoare, răsucindu-mă, strigând și îngăimând ca nebunul, „Go! Go! Do it, baby, de it! Hear me talking to ya. Wow!” Am știut că am câștigat teren când am văzut că unii dintre ei mă arată cu degetul și râd. Am râs și eu cu ei ca să le arăt ca le împărtășesc veselia. De Casibus Virorum Illustrium! O, Căderea Marilor Oameni! Căderea mea s-a produs, literalmente. Masa considerabilă a trupului meu, slăbită de învârtituri (mai ales în regiunea genunchilor) s-a revoltat în cele din urmă și m-am prăbușit la pământ într-o încercare smintită de a face unii dintre cei mai remarcabil de perverși pași pe care îi văzusem de atâtea ori la televiziune. Muncitorii părură destul de afectați și m-au ajutat foarte politicos să mă ridic, zâmbindu-mi într-un fel extrem de prietenos. Atunci mi-am dat seama ca nu aveam de ce să mă tem din cauza acelui faux pas de a le închide muzica.
În ciuda celor pătimite, negrii au rămas oameni plăcuți, în cea mai mare parte. Este adevărat că am avut foarte puțin de-a face cu ei, deoarece îmi place să mă combin fie cu cei ce-mi sunt egali, fie cu nimeni și, cum nu am egali, nu am de-a face cu nimeni. Din discuțiile purtate cu mai mulți muncitori (toți păreau doritori să-mi vorbească), am descoperit ca sunt plătiți chiar mai puțin decât domnișoara Trixie.
Într-un anume sens am simțit întotdeauna un fel de înrudire cu populația de culoare, deoarece poziția ei sociala este aceeași cu a mea. Ca și ei, exist în afara împărăției societății americane. Exilul meu, firește, este voluntar. Dar mulți negri doresc în mod evident să devină membri activi ai clasei de mijloc americane. Nu pot să-mi imaginez de ce. Trebuie să recunosc că această dorință mă face să am îndoieli în privința valorii judecății lor. Totuși, nu-i de fapt treaba mea, dacă ei doresc să se alăture burgheziei. Sunt liberi să-și aleagă singuri destinul. Eu personal m-aș zbate ca un nebun, dacă aș bănui că cineva încearcă să mă ajute să merg în sus, spre clasa de mijloc. M-aș răzvrăti împotriva persoanei aiurite care încearcă să mă împingă în sus. Asta este. Răzvrătirea mea s-ar manifesta prin marșuri de protest, completate cu tradiționalele pancarte și afișe, pe care ar scrie: „Să se termine cu clasa de mijloc”, „Clasa de mijloc trebuie să plece”. Ba n-aș avea nimic împotrivă să arunc un mic cocktail Molotov, sau chiar două. În plus, mi-aș da osteneala să evit de a mă așeza lângă clasa de mijloc, în restaurantele cu autoservire și în mijloacele de transport public, păstrându-mi cinstea intrinsecă și măreția persoanei. Dacă un alb din clasa de mijloc ar fi atât de imprudent ca să se așeze lângă mine, l-aș bate zdravăn peste cap și umeri cu o mână mare, aruncând cu cealaltă mână unul dintre cocktailurile mele Molotov într-un autobuz ce ar trece, ticsit cu albi din clasa de mijloc. Fie că persecuția mea ar urma să dureze o lună sau un an, sunt convins că până la urmă toți m-ar lăsa în pace, după ce vor fi evaluat totalul masacrelor și al distrugerilor de proprietăți.
Admir teroarea pe care sunt în stare să o stârnească negrii în inimile unor membri ai proletariatului alb și tot ce aș dori ar fi (aceasta este o mărturisire destul de personală) să am și eu capacitatea de a teroriza astfel. Negrul terorizează prin simplul fapt de a fi el însuși; eu însă trebuie să mă încrunt puțin la oameni ca să ajung la același rezultat. Poate ca ar fi trebuit să fiu negru. Presupun că aș fi fost unul foarte mare și înspăimântător, care m-aș fi împins tot timpul cu coapsa mea masivă în coapsele ofilite ale bătrânelor albe din mijloacele de transport, stârnind astfel numeroase țipete de spaimă. Și apoi, dacă aș fi fost negru, mama nu m-ar fi pisat tot timpul să-mi găsesc o slujbă bună, căci nu există slujbe bune pentru ei. Mama mea, și ea o bătrână negresă ostenită, ar fi prea distrusă de ani și de munca de servitoare prost plătită ca să mai meargă să joace popice seara. Ea și cu mine am putea avea un trai plăcut într-o cocioabă dărăpănată din mahala, trăind în pace, lipsiți de ambiții, dându-ne mulțumiți seama că nu suntem doriți și că este zadarnic să ne străduim.
În orice caz, nu doresc să fiu martorul spectacolului îngrozitor al negrilor care se ridică spre clasa de mijloc. Consider această mișcare drept o insultă împotriva integrității lor ca popor. Dar am început să vorbesc ca Beards și Parringtons[9] și curând voi uita complet de Levy Pants, muza comercială care a inspirat aceste scrieri. Un proiect pentru viitor ar putea fi o istorie socială a Statelor Unite, din punctul meu de vedere. Dacă Jurnalul unui Tânăr Muncitor e primit cu succes la standurile de cărți, am să zugrăvesc poate cu pana mea un portret al națiunii noastre. Națiunea noastră are nevoie de examinarea atentă a unui observator complet neangajat, cum este al vostru Tânăr Muncitor, iar eu am deja printre foile mele o colecție formidabilă de note și schițe care evaluează și dau perspectivă scenei contemporane.
