Trebuie să ne reîntoarcem pe aripile prozei la fabrică și la oamenii ei, care mi-au sugerat această destul de lungă digresiune. Așa cum vă spuneam, tocmai mă ridicaseră de pe dușumea, spectacolul dat de mine și căderea mea în fund fiind sursa unui mare sentiment de camaraderie. Le-am mulțumit cu cordialitate, în timp ce ei, cu multă solicitudine, mă întrebau, cu accentul lor englezesc din secolul al șaptesprezecelea, cum mă simt. Nu eram lovit și cum mândria este un Păcat Mortal, pe care de obicei simt nevoia să îl evit, nu mă supăra absolut nimic.
I-am întrebat apoi despre fabrică, acesta fiind scopul ascuns al vizitei mele. Erau foarte dispuși să stea de vorbă cu mine și îi interesa mult persoana mea. Se vede că orele plictisitoare printre mesele de croit fac o vizită de două ori bine venită. Am stat la taifas fără rețineri, deși în general muncitorii au fost destul de evazivi când era vorba de munca lor. De fapt părea să-i intereseze, mai mult decât orice, persoana mea. Nu m-a deranjat interesul lor și am parat vesel toate întrebările până când, mai la urmă, au început să fie cam personale. Unii dintre ei, care din când în când s-au rătăcit până în birou, au pus întrebări inteligente despre cruce și celelalte decorațiuni; o doamnă foarte interesată a cerut permisiunea (care, bineînțeles i-a fost acordată) să se adune uneori în jurul crucii împreună cu confrații ei și să cânte cântece populare religioase. (Eu detest aceste cântece, ca și ucigătoarele imnuri calviniste din secolul nouăsprezece, dar eram dispus să sufăr lăsând să-mi fie luate timpanele cu asalt, dacă un cor sau două i-ar fi făcut pe acești muncitori fericiți.) Când i-am întrebat despre salarii, am descoperit că plicul cu plata lor săptămânală conținea mai puțin de treizeci (30) de dolari. Părerea mea bine gândită este că oricine merită mai mult decât atât ca salariu, chiar și pentru a sta degeaba cinci zile pe săptămână într-un loc cum e o fabrică, și cu atât mai mult când ea e asemenea fabricii Levy Pants, în care acoperișul prin care plouă amenință să se prăbușească în fiecare clipă. Și, cine știe, oamenii aceștia s-ar putea să aibă lucruri mult mai bune de făcut decât să piardă vremea la Levy Pants, când ar putea compune muzică de jazz, sau crea dansuri noi sau alte chestii dintre acestea pe care ei le fac cu atâta ușurință. Nu-i de mirare că domnea o asemenea apatie în fabrică. Totuși e de necrezut că poate fi adăpostită în interiorul aceluiași (Levy Pants) sân, o deosebire ca cea dintre acalmia din producție și activitatea febrilă din birou. Dacă eu aș fi unul dintre muncitorii din fabrică (și aș fi probabil unul foarte mare și înspăimântător, așa cum spuneam mai înainte) de mult aș fi dat năvală în birou și aș fi cerut un salariu decent.
Aici trebuie să fac o digresiune. Pe când urmam în mod nesistematic cursurile postuniversitare, am întâlnit într-o zi la cantină o domnișoară numită Myrna Minkoff, o tânără studentă, o fată guralivă și agresivă din Bronx. Această expertă din universul acelui Grand Concourse a fost atrasă la masa la care eram sărbătorit datorită singularității și magnetismului persoanei mele. Când măreția și originalitatea concepției mele despre lume deveniră explicite în urma conversației, fufa de Minkoff începu să mă atace la toate nivelurile, dând chiar zdravăn cu piciorul în mine pe sub masă. O fascinam și în același timp o fâstâceam; pe scurt, eram prea mult pentru ea. Parohialismul ghetourilor din Gotham nu o pregătise pentru originalitatea Tânărului vostru Muncitor. Vedeți, Myrna credea că toate ființele omenești care trăiau la sud și la vest de Hudson River erau cowboy analfabeți sau, și mai rău ― albi protestanți, o clasă de oameni care, ca grup, s-au specializat în ignoranță, cruzime și tortură. (Nu țin neapărat să-i apăr pe protestanții albi; nici eu nu mă prăpădesc după ei.)
După puțin timp, manierele sociale brutale ale Myrnei mi-au gonit admiratorii de la masă și am rămas singuri, doar cu cafelele reci și cuvintele arzătoare. Când n-am mai fost de acord cu zbieretele și bâlbâielile ei, mi-a spus că sunt evident antisemit. Logica ei era o combinație de jumătăți de adevăruri și platitudini stereotipe; concepția ei despre lume, un amestec de interpretări incorecte derivate din istoria națiunii noastre, scrisă din perspectiva unui tunel de metrou. Scormoni în geanta ei mare și neagră și mă asaltă (aproape literalmente) cu niște exemplare unsuroase ale volumelor Oameni și Mase, Acum, Baricade sfărâmate, Răscoale și revolte și tot felul de manifeste și pamflete aparținând organizațiilor a căror membră foarte activă era: Studenții pentru Libertate, Tineretul pentru Sex, Negrii Musulmani, Prieteni ai Letoniei, Copiii pentru Amestecul de Rase, Consiliul Cetățenilor Albi. Myrna era, precum vedeți, teribil de angajată în societate; eu, pe de altă parte, mai bătrân și mai înțelept, eram teribil de neangajat.
Storsese o sumă considerabilă de bani de la tatăl ei ca să meargă la universitate și să vadă ce mai este „pe acolo”. Din nefericire m-a găsit pe mine. Trauma primei noastre întâlniri ne-a nutrit, și unuia și celuilalt, masochismul și a dus la o legătură (platonică) inconsecventă. (Myrna era fără îndoială masochistă. Nu era fericită decât atunci când un câine polițist își înfigea colții în pantalonii ei negri colanți sau când era târâtă în jos, cu picioarele înainte, pe treptele de piatră ale vreunei instituții.) Am bănuit întotdeauna, trebuie să recunosc, că o interesez din punct de vedere sexual; atitudinea mea neclintită în privința sexului o intriga; într-un fel am devenit și eu unul dintre proiectele ei inconsecvente și mediocre. Am reușit totuși să contrabalansez orice încercare a ei de a-mi asedia castelul trupului și al minții. Deoarece Myrna și cu mine reușeam să-i descumpănim pe cei mai mulți dintre ceilalți studenți când nu eram împreună, în postura de cuplu eram de două ori mai deconcertanți pentru corpul studențesc, compus în cea mai mare parte din idioți surâzători din sud. Zvonurile din cetatea universitară înțeleg că ne uneau în niște intrigi inexprimabil de depravate.
Leacul Myrnei pentru orice rău, începând cu scrântirea unui picior până la o depresiune nervoasă, era sexul. Filosofia aceasta proclamată de ea avu efecte dezastruoase asupra a două fete din sud pe care le luase sub aripa ei protectoare în scopul de a renova mințile lor înapoiate. Urmând sfatul Myrnei, cu ajutorul zelos al mai multor tineri, una dintre cele două drăgălașe naive a avut o depresie nervoasă. Cealaltă a încercat, fără să reușească, să-și taie venele de la încheieturile mâinilor cu o sticlă spartă de Coca Cola. Explicația Myrnei a fost că fetele fuseseră de la bun început prea reacționare și, cu o vigoare reîmprospătată, a început să predice în favoarea vieții sexuale în fiecare clasă și pizzerie, ajungând să fie aproape violată de un paznic în clădirea Studiilor Sociale. Între timp, eu încercam să o călăuzesc pe calea adevărului.
După câteva semestre, Myrna a dispărut de la universitate, spunând în modul ei jignitor: „Acest loc nu mă mai poate învăța niciun lucru pe care să nu-l știu deja.” S-au dus pantalonii negri colanți, coama spălăcită de păr, geanta monstruoasă; cetatea universitară mărginită de palmieri a revenit la letargia și giugiulelile ei tradiționale. Am mai văzut-o de atunci de câteva ori pe această flușturatică emancipată, deoarece, din când în când, pornește să facă un „tur de inspecție” al sudului, oprindu-se la urmă la New Orleans ca să mă hărțuiască și să încerce să mă seducă cu tot felul de cântece macabre pe care le zdrăngăne la chitară. Myrna era foarte sinceră; din păcate era și agresivă.
Când am văzut-o, după ultimul ei „tur de inspecție”. Era destul de plouată. Se oprise prin satele din sud ca să-i învețe pe negri cântece populare pe care le studiase la Biblioteca Congresului. Negrii, se pare, preferau muzică mai contemporană și dădeau drumul tare și sfidător la radiourile lor cu tranzistori, de câte ori Myrna începea unul dintre bocetele ei lugubre. Deși negrii au încercat s-o ignore, albii i-au arătat mult interes. Bande de sărăntoci și de țărani au gonit-o din sate, i-au tăiat anvelopele și au biciuit-o puțin peste brațe. A fost urmărită cu copoii, amenințată să fie împunsa de vite, sfârtecată de câini polițiști, ciuruită ușor cu alice. Totul i-a făcut o plăcere nebună și mi-a arătat mândră (și, aș zice, destul de sugestiv) o urmă de colț în partea de sus a coapsei. Ochii mei uluiți și cărora nu le venea să creadă au observat cu acea ocazie că purta ciorapi negri și nu pantaloni colanți. Sângele meu, totuși, n-a dat năvală.
Corespondăm cu destulă regularitate, tema obișnuită din scrisorile Myrnei fiind îndemnul să particip la tot felul de proteste, stând culcat, stând pe jos, trecând prin apă și așa mai departe. Cum însă nu mănânc la restaurante cu autoservire și nu înot, i-am ignorat sfaturile. Tema secundară a scrisorilor este îndemnul să mă duc în Manhattan, astfel ca ea și cu mine să ne înălțăm steagul de confuzie îngemănată, în centrul ororilor mecanizate. Dacă mă voi simți vreodată într-adevăr bine, s-ar putea să fac propusa călătorie. În momentul de față, această mică fufă de Minkoff cu miros de mosc se află probabil în vreun tunel de sub străzile Bronxului, alergând cu metroul de la un miting de protest social la o orgie de cântece populare, sau și mai rău. Într-o zi, autoritățile societății noastre o vor aresta cu siguranță, pentru simplul motiv că este ea însăși. Închisoarea va da, în sfârșit, un sens vieții ei și va pune capăt frustrărilor.
O misiva recentă din partea ei a fost mai îndrăzneață și mai jignitoare ca de obicei. Când ai de a face cu ea trebuie să te coborî la același nivel și, prin urmare, mă gândeam la ea în timp ce observam condițiile din fabrică, mai coborâte decât cele standard. Prea mult timp m-am îngrădit pe mine însumi în izolare miltoniană și în meditație. A venit fără îndoială momentul să pășesc cu îndrăzneală în societate, nu în modul plicticos și pasiv în care o face școala de acțiune socială căreia îi aparține Myrna Minkoff, ci cu mare stil și cu mult avânt.
Veți fi martorul unei anumite hotărâri curajoase, îndrăznețe și agresive din partea autorului, o hotărâre care dezvăluie o combativitate, o profunzime și o dârzenie foarte surprinzătoare pentru o fire atât de blândă. Mâine vă voi descrie cu amănunte răspunsul pe care îl dau tuturor Myrnelor Minkoff ale acestei lumi. Rezultatul s-ar putea, din întâmplare, să-l răstoarne (chiar prea literalmente) pe domnul Gonzalez, ca reprezentant intern al companiei Levy Pants. Acest dușman trebuie pus la punct. Una dintre cele mai puternice organizații pentru drepturi civile mă va acoperi, fără îndoială, cu lauri.
O durere aproape insuportabilă îmi furnică degetele ca urmare a acestui scris supraabundent. Trebuie să las jos tocul, instrumentul meu de adevăr și să-mi țin mâna invalidă în apă caldă. Intensul meu devotament pentru cauza justiției a dus la această lungă diatribă și simt că cercul meu Levy din interiorul cercului o pornește în sus, spre noi succese și înălțimi.
Raport de sănătate: mâini invalide, valva temporar deschisă (pe jumătate).
Raport social: Nimic astăzi; mama a plecat din nou, arătând ca o curtezană; unul dintre însoțitorii ei, poate vă interesează, și-a dat pe față nimicnicia revelând un fetișism pentru autobuzele Greyhound.
Mă voi ruga Sfântului Martin de Porres, patronul mulatrilor, pentru cauza noastră din fabrică. Cum acest sfânt este invocat și împotriva șobolanilor, s-ar putea să ne ajute și în birou.
Pe curând,
Gary, Tânărul Vostru Muncitor Militant
***
Doctorul Talc aprinse o țigară Benson and Hedges, privind pe fereastra biroului său din Clădirea Studiilor Sociale. De cealaltă parte a campusului universitar întunecat, văzu câteva lumini aprinse în alte clădiri, unde se țineau cursuri serale. Toată noaptea scotocise prin birou ca să găsească niște notițe despre monarhii britanici legendari, notițe luate în fugă după un studiu de o sută de pagini al istoriei britanice, pe care îl citise cândva într-o carte broșată. Urma să țină prelegerea a doua zi și acum era aproape opt jumătate. Ca lector, domnul Talc era renumit pentru spiritul său facil și sarcastic, ușor de digerat, caracteristici care îl făceau popular printre studente și îl ajutau să ascundă lipsa lui de cunoștințe despre toate în general și istoria britanică în particular.
Dar chiar și Talc își dădea seama că volubilitatea lui și reputația de persoană sofisticată nu îl vor salva, odată ce nu-și va putea aduce aminte absolut nimic despre Lear și Arthur, în afară de faptul că primul avea niște copii. Puse țigara în scrumieră și începu din nou să caute, începând cu sertarul de jos. În fundul lui era un teanc de hârtii vechi pe care nu le examinase destul de temeinic la prima sa căutare prin birou. Punând hârtiile pe genunchi, le cercetă una câte una, constatând că erau în cea mai mare parte, așa cum își imaginase, lucrări ale studenților pe care nu le restituise și care se acumulaseră timp de mai bine de cinci ani. Pe când dădea o lucrare la o parte, ochii i se opriră asupra unei coli de însemnări Big Chief, aspră și gălbuie, pe care scria cu creion pastel roșu și litere de tipar:
Ignoranța dumitale totală cu privire la ceea ce pretinzi că predai, merită pedeapsa cu moartea. Mă întreb dacă ți-e cunoscut faptul ca Sfântul Cassian de Imola a fost înjunghiat și ucis de studenții săi cu stiletele. Moartea sa, o moarte onorabilă de martir, l-a făcut patronul profesorilor.
Roagă-te lui, șarlatan nebun, pseudo-pedant, băutor de cocktail, jucător de golf, tu „joacă cineva tenis?”, căci ai într-adevăr nevoie de un patron ceresc. Deși zilele tale sunt numărate, nu vei muri ca un martir, pentru că nu lupți pentru o cauză sfântă ― ci ca un mare măgar, ce într-adevăr și ești.
Zorro
Pe ultimul rând al paginii era desenată o sabie.
― Mă întreb ce s-a mai întâmplat cu el, spuse cu voce tare Talc.
ȘASE
Prăvălia lui Mattie Ramble se găsea într-un colț al cartierului Carrollton, acolo unde bulevardul Sfântul Carol și fluviul Mississippi se întâlnesc, ca apoi bulevardul să se termine. Aici se formează un unghi, bulevardul cu șinele tramvaiului pe o parte, fluviul cu cheiul și cu șinele de cale ferată de cealaltă parte. În acest unghi se află un mic colț aparte al orașului. În aer plutește tot timpul mirosul greu și îmbâcsit pe care-l emană distileria de alcool de pe malul apei, un miros care devine sufocant în după-amiezele calde de vară, când briza bate dinspre fluviu. Aici orașul a crescut la întâmplare, în urmă cu un veac sau cam așa ceva, și astăzi abia dacă are un aspect urban. Străzile orașului, după ce traversează bulevardul Sfântul Carol și intră în acest loc, se schimbă gradat de la asfalt la pietriș. E o mică așezare rurală care are chiar și câteva hambare; un sat pierdut, microcosmic, în mijlocul orașului.
Prăvălia lui Mattie Ramble arăta ca toate clădirile din cvartalul în care se afla: scundă, nezugrăvită și imperfect verticală. Casa lui Mattie se înclina ușor spre dreapta, spre șinele de tramvai și spre râu. Fațada ei era aproape invulnerabilă, acoperită cum era cu afișe făcând reclamă pentru diferite mărci de bere, țigări și băuturi răcoritoare. Chiar pe ușă se vedea o reclamă de bere. Prăvălia lui Mattie era o combinație de bar și băcănie, partea de băcănie rezumându-se la un sortiment limitat de mărfuri, băuturi nealcoolice, pâine și mai ales conserve. În afară de bar, mai era o ladă cu gheață unde stăteau la rece câteva kilograme de carne conservată și cârnați. Și nu exista niciun Mattie; domnul Watson, proprietarul liniștit, de culoare café au lait, era singura autoritate care dispunea de puținele mărfuri.
― Chestia-i că n-am meserie, îi spunea Jones lui Watson. Stătea cocoțat pe un scaun de lemn și ținea picioarele îndoite dedesubt, ca niște clești de luat gheață, gata să ridice scaunul și să plece cu el sub ochii bătrâni ai domnului Watson. Să am și eu, bre, o calificare, n-aș mai șterge podelele unei curve bătrâne.
― Fii cuminte, răspunse vag domnul Watson. Poartă-te frumos cu doamna.
― Cuum? Ăău! Nu-nțel’gi nimic, omule. Slujba mea-i să lucrez c-o pasăre. Cum ți-ar place să lucrezi c-o pasăre? Jones suflă niște fum peste bar. Adică, nu-mi pare rău că fata aia are o șansă. Lucrează pen’ mama Lee de atâta vreme. Nu-i stric-o pauză. Da’ pun pariu că pasărea aia câștigă mai mult bănet ca mine. Aău!
― Fii cuminte, Jones.
― Aău, da’ știu că ți-s spălați creierii, spuse Jones. Tu n-ai pe nimeni să vie să-ți frece podelele. Cum așa? Spune-mi cum?
― Nu te băga-n bucluc!
― Hei! Vorbești ca mama Lee. Păcat că nu v-ați întâlnit voi doi. I-ar place de tine. Ar zice: „Hei, băiete, ești taman un negru prost ca pe vremuri, cum am cătat eu toată viața.” Ar zice: „Hei, ce drăguț ești, ce-ai zice să-mi freci podelele și să-mi spoiești pereții? Ești așa de treabă, ce zici să-mi cureți closetu’ și să-mi lustruiești pantofii?” Și tu ai zice: „Da, coană, da, coană. Sun’ cuminte.” Și ți-ai rupe fundu’ căzân’ cân’ ștergi prafu’ de p-o lustră și cân’ altă curvă de pretenă de-a ei vine să vadă prețurile și Lee-ncepe să-ț’ arunce niște mărunțiș la picioare, îți zice: „Uite ce, băiete, mie nu-mi place ce to’ faci acolo. Dă banii ’napoi, pân’ nu chem puliția”. Aău!
― A zis doamna aia că cheamă poliția dacă-i faci necazuri?
― Cu asta m-a prins. Hei! Cred că Lee aia are pe careva la puliție. Tot timpu-mi trăncănește despre pretenu’ ei din puliție. Și zice că baru’ ei i-așa un loc de mâna-ntâi, că niciun pulițai nu-i calcă pragu’. Jones trimise un nor negru de furtună deasupra barului. Da-nvârtește ea totuși cevașilea cu-n drac de orfan. Cân’ una ca Lee spune că-și face pomană, știi bine că pute-a pungășie. Și văd că-i ceva suspect fincă așa, deodată, al dracu’ orfan nu mai vine, că-i pun eu prea multe-ntrebări. Mama lor! Tare aș vra să știu ce se-ntâmplă. Mi-i lehamite să fiu prins în capcană, plătit cu două’j’ de dolari pe săptămână și să lucrez c-o pasăre mare cât un vultur. Vrau s-ajung și eu cineva, omule. Uuf! Vrau și eu aer condițonat, televizor color, să stau să beau ceva mai bun ca berea.
― Mai vrei o bere?
Jones privi spre bătrân cu ochelarii lui de soare și spuse:
