― Nu, eu…
― Spuneți-mi-o deschis, domnule. De ce sunteți atât de ciudat de suspicios? Ochii vă scapără literalmente de paranoia.
― Cum adică, domnule Reilly?
― Ați auzit ce-am spus, răspunse scurt Ignatius și ieșind greoi pe ușă, o porni spre fabrică.
Domnul Gonzalez încercă să se liniștească, dar fu deranjat de un zgomot ce se auzea dinspre fabrică. Păreau să fie niște aclamații. Se gândi că poate unul dintre muncitori devenise tată sau câștigase la loterie. Atâta timp cât muncitorii din fabrică îi dădeau pace, era dispus să-i trateze cu aceeași amabilitate. Pentru el, ei reprezentau doar o parte a fabricii propriu-zise, care nu avea nicio legătură cu „centrul creierului”. Muncitorii nu-l priveau pe el. Se aflau sub controlul turmentat al domnului Palermo. Când va găsi curajul necesar, șeful de birou avea de gând să-l întrebe cât se poate de politicos pe domnul Reilly de ce petrece atâta timp în fabrică. Totuși, în ultima vreme, domnul Reilly devenise oarecum distant și inabordabil și domnului Gonzalez îi repugna gândul de a se certa cu el. Simțea că îi amorțesc picioarele când se gândea că una dintre labele acelea de urs ar putea să i se înfigă în păr și să-l târască poate, ca pe o carpetă, peste dușumeaua neregulată a biroului.
Patru dintre muncitorii din fabrică cuprinseseră strâns cele două șunci de Smithfield care erau coapsele lui Ignatius și, cu mare efort, îl ridicau pe una dintre mesele de croitorie. De pe umerii cărăușilor săi, Ignatius lătra instrucțiuni, de parcă ar fi supravegheat încărcarea unei mărfi dintre cele mai rare și mai prețioase:
― În sus și la dreapta, striga el spre cei de jos. Sus, sus, fiți atenți. Mai încet. Ați apucat destul de zdravăn?
― Da, confirmă unul dintre cei care îl ridicau.
― Simt că sunt gata să alunec. Vă rog! Mă cuprinde o stare de totală anxietate.
Muncitorii priveau cu interes cum cei care îl ridicau se împleticeau când înainte când înapoi, sub greutatea lui.
― Acum în spate, strigă nervos Ignatius. În spate până când masa se va afla exact sub mine.
― Nu-ți fă griji, domnu’ R., gâfâi unul dintre ei. Te punem drept pe masă.
― Nu prea pare să fie așa, icni Ignatius, când trupul i se lovi cu violență de un stâlp. O, Doamne, mi s-a dislocat umărul.
Un strigăt se înălță dinspre ceilalți muncitori.
― Hei, aveți grijă! țipă unul dintre spectatori. O să-i crăpaț’ capu’ lu’ domnu’ R.
― Vă rog, imploră Ignatius. Dați o mână de ajutor! Încă puțin și-am să cad și-am să mă zdrobesc de pământ.
― Uite, domnu’ Reilly, spuse cu respirația tăiată unul dintre cei care îl ridicau. Masa-i chiar la spatele nostru acu’.
― Voi fi aruncat într-unul din cuptoarele aprinse, înainte ca aventura asta nenorocită să ia sfârșit. Ar fi fost mult mai înțelept să mă adresez grupului, vorbind de la nivelul dușumelei.
― Pune picioarele jos, domnu’ R. Masa-i chiar sub tine.
― Încet, spuse Ignatius întinzând cu multă prudență în jos degetul mare de la picior. Da, așa. Foarte bine. Când mă voi propti bine în picioare, puteți să-mi dați drumul. În cele din urmă, Ignatius ajunse să stea vertical pe masă, ținând legătura cu cearșaful în dreptul pelvisului, pentru ca spectatorii să nu observe că manevra de ridicare avusese un efect oarecum stimulant.
― Prieteni, spuse solemn Ignatius și ridică brațul în care nu ținea cearșaful. În sfârșit, ziua noastră a sosit. Sper că n-a uitat nimeni să-și aducă instrumentele de luptă. Dinspre grupul din jurul mesei de croitorie nu se auziră nici aprobări nici negații. Vreau să spun bețe, lanțuri, ciomege și așa mai departe. Chicotind în cor, muncitorii agitară șipci de gard, cozi de mătură, lanțuri de bicicletă și cărămizi. Pe cinstea mea, ați adus aici un arsenal formidabil și variat. Violența atacului nostru s-ar putea să-mi depășească așteptările. În orice caz, cu cât lovitura va fi mai hotărâtă, cu atât și rezultatul va fi mai concludent. Inspecția superficială făcută armelor voastre confirmă încrederea pe care o am în succesul final al cruciadei noastre de astăzi. Va fi nevoie să lăsăm în urma noastră un Levy Pants devastat și jefuit. Va fi nevoie să ne luptăm cu focul împotriva focului.
― Ce zice? întrebă un muncitor pe un altul.
― Vom ataca mai întâi biroul, surprinzând inamicul cu simțurile încă amorțite de negurile psihice din zorii zilei.
― Hei, domnu’ R., nu-ți fie cu supărare, strigă un om din mulțime. Cineva mi-a zis că ai necazuri cu sticleții. I-adevărat?
Un val de neliniște și stânjeneală cuprinse grupul de muncitori.
― Cum? strigă Ignatius. Unde ai auzit o asemenea calomnie? Este absolut fals. Aceste zvonuri mârșave le-a răspândit fără îndoială unul care crede în supremația albilor, vreun bădăran din nord sau poate chiar Gonzalez în persoană. Cum îndrăznești, domnule? Voi toți trebuie să vă dați seama cât de mulți dușmani are cauza noastră.
În timp ce muncitorii îl aplaudau puternic, Ignatius se întreba cum aflase omul acela că mongoloidul de Mancuso încercase să-l aresteze. Poate că fusese printre oamenii care se îngrămădiseră în fața magazinului universal. Agentul acela de stradă era o muscă în laptele omului. În orice caz, momentul părea să fi fost depășit cu bine.
― În fruntea noastră vom purta aceasta, strigă Ignatius când se stinseră ultimele aplauze. Smulse cu un gest dramatic cearșaful din dreptul pelvisului și îl desfăcu. Printre pete galbene, cu litere mari de tipar, era scris cu cretă colorată roșie cuvântul ÎNAINTE. Dedesubt, caligrafiat migălos cu albastru, se putea citi: Cruciadă pentru Demnitatea Maură.
― Mă-ntreb cine-o fi dormit pe zdreanța aia, spuse femeia îndârjită care se pricepea la imnuri religioase și urma să fie conducătoarea corului. Maică Doamne!
Câțiva alți răsculați în perspectivă își exprimară, cu vorbe mai buruienoase, aceeași curiozitate în privința petelor de pe cearșaf.
― Acum liniște, spuse Ignatius, bătând puternic cu piciorul în masă. Vă rog! Două dintre cele mai maiestuoase femei de aici vor purta acest drapel când vom mărșălui spre birou.
― Nu pun eu mâna p-așa ceva, se împotrivi o femeie.
― Liniște! spuse furios Ignatius. Încep să bănuiesc că voi de fapt nu meritați să luptați pentru această cauză. Se pare că nu sunteți pregătiți pentru sacrificiul suprem.
― De ce tre’ să luăm cerșafu’ ăsta vechi cu noi? întrebă cineva. Eu credeam că-i o demostrațe în legătură cu salariile.
― Cearșaf? Care cearșaf? Se răsti Ignatius. Eu țin în fața voastră cel mai mândru stindard, o identificare a scopurilor noastre. O vizualizare a tot ce căutăm. Muncitorii studiară mai atenți petele. Dacă vreți să dați doar buzna în birou, ca vitele, veți participa la nimic altceva decât la o răzmeriță. Numai stindardul dă formă și cadență manifestației. Există o anumită geometrie implicată în lucrurile acestea, un anumit ritual care trebuie respectat. Uite, cele două doamne de colo, luați stindardul între voi și agitați-l cu onoare și mândrie, ținând cât mai sus mâinile et caetera.
Cele două femei pe care le indicase Ignatius înaintară încet spre masa de croitorie și apucară cu prudență drapelul între degetul mare și arătător, ținându-l la distanță de parcă ar fi fost lințoliul unui lepros.
― Arată chiar mai impresionant decât mi-am imaginat, spuse Ignatius.
― Nu scuturați chestia asta pe sub nasu’ meu, fetelor, spuse cineva celor două femei, stârnind în mulțime un alt val de chicote.
Ignatius puse aparatul de filmat în acțiune și îl îndreptă spre stindard și spre muncitori.
― Vreți, vă rog, să clătinați din nou, toți, bețele și pietrele. Muncitorii se executară, veseli. Myrna avea să se înece cu cafeaua ei espresso când va vedea această scenă. Ceva mai violent! Agitați armele mai amenințător! Strâmbați-vă! Răcniți! Unii dintre voi ar putea sări în sus și în jos, dacă sunteți atât de amabili.
