Când mă ferești de polițai.
― N-aud ce spui, strigă domnișoara Trixie, apucându-l de braț. E vreun spectacol cu cântăreți deghizați în negri?
― Du-te de-ți mută fundul veștejit deasupra toaletei! strigă Ignatius sălbatic.
Domnișoara Trixie plecă târșâindu-și picioarele.
― Ei bine? îl întrebă Ignatius pe domnul Gonzalez întorcându-le pe cele două doamne astfel încât șeful de birou să poată vedea literele de pe cealaltă parte a cearșafului.
― Ce înseamnă asta? întrebă domnul Gonzalez, citind stindardul.
― Refuzi să-i ajuți pe acești oameni?
― Să-i ajut? întrebă șeful de birou cu voce speriată. Despre ce vorbești, domnule Reilly?
― Vorbesc despre crima împotriva societății, de care te-ai făcut vinovat.
― Cum? buza de jos a domnului Gonzalez începu să tremure.
― La atac! strigă Ignatius către batalion. Omul acesta nu cunoaște ce-i mila.
― Da’ nu l-ai lăsat să zic-o vorbă, remarcă una dintre femeile îmbufnate care țineau cearșaful. Dă-i voie lu’ domnu’ Gonzalez să vorbească.
― La atac! La atac! Strigă din nou Ignatius și mai furios. Ochii lui și albaștri și galbeni se bulbucaseră și scăpărau.
Cineva aruncă fără tragere de inimă un lanț de bicicletă deasupra dulapului cu registre și răsturnă fasolea la pământ.
― Bravo, uite ce-ai făcut! spuse Ignatius. Cine ți-a spus să dai jos plantele acelea?
― N-ai spus tu, „la atag”? răspunse posesorul lanțului de bicicletă.
― Oprește-te imediat! urlă Ignatius către un om care ciopârțea nepăsător cu un briceag cartonul pe care scria DEPARTAMENTUL PENTRU CERCETĂRI ȘI REFERINȚE, I. REILLY, RESPONSABIL. Ce prostii vă mai vine în cap să faceți?
― Hei, doar tu ai spus „la atag”, răspunseră mai multe voci.
În locu’ ăsta-nsingurat,
Tu mila ta ne-ai dat,
Lumina-ți ne-a călăuzit
În noaptea fără de sfârșit,
O, Iisus, ascultă-mi amarul,
De la mine nu-ți lua harul.
― Terminați cu cântecul acesta oribil, strigă Ignatius spre cor. Niciodată nu mi-au auzit urechile o blasfemie atât de enervantă. Corul se opri din cântat și privi jignit spre el.
― Nu pot să înțeleg ce faci, îi spuse șeful de birou lui Ignatius.
― Ia mai taci din gură, mongoloidule, stârpitură pocită!
― Noi ne întoarcem în fabrică, îi spuse furioasă lui Ignatius purtătoarea de cuvânt a corului, doamna cea îndârjită. Ești un om rău. Nu mă mir că te cată poliția.
― Da, da, o susținură și alte voci.
― Așteptați o clipă, le rugă Ignatius. Cineva trebuie să-l atace pe Gonzalez. Se uită lung spre batalionul de luptă. Hei, tu cu cărămida, vino imediat aici și lovește-l încetișor cu ea în cap.
― Nu lovesc eu pe nime’ cu asta, spuse omul cu cărămida. Tre’ să ai la poliție un cazier lung de vro milă.
Cele două femei lăsară dezgustate cearșaful jos, pe podea, și urmară corul care începuse deja să iasă pe ușă.
― Doar nu vă trece prin gând să plecați? strigă Ignatius, cu vocea înecată de furie și salivă.
Războinicii nu răspunseră nimic și începură să iasă din birou în urma corului și a celor două purtătoare de stindard. Ignatius se grăbi să ajungă la cei rămași în urmă și-l apucă pe unul dintre ei de braț, dar omul îl înlătură cu mâna de parcă ar fi fost un țânțar.
― Avem noi destule necazuri și fără să mai fim și aruncați la-nchisoare, îi spuse el.
― Veniți înapoi aici! N-am terminat încă! O puteți avea pe domnișoara Trixie dacă vreți, striga Ignatius înnebunit spre batalionul în retragere, dar procesiunea continua să se îndrepte spre fabrică hotărât și în tăcere, coborând treptele. În cele din urmă, ușa se trânti închizându-se în spatele ultimului cruciat pentru demnitatea maură.
***
Agentul de stradă Mancuso se uită spre ceasul de la mână. Stătuse în toaletă exact opt ore. Venise timpul să-și ducă costumul la secție și să plece acasă. Nu arestase pe nimeni toată ziua și în plus se părea că a mai și răcit. Era frig și umed în cabină. Strănută și încercă să deschidă ușa, dar aceasta nu cedă. O scutură, încercă încuietoarea, dar părea înțepenită. După un minut de zdrăngănit și împins, strigă:
― Ajutor!
***
