― Ba, dimpotrivă, chiar astăzi am avut mare bătaie de cap ca s-o salvez. De aceea nu m-am dus la curse.
După ce se luptase cu tatăl său aproape treizeci și cinci de ani, domnul Levy hotărâse că își va petrece restul vieții încercând să nu se lase bătut la cap. Dar era bătut la cap în fiecare zi pe care şi-o petrecea la Conacul lui Levy de către soția sa, care nu era de acord cu dorința lui de a nu avea bătăi de cap cu Levy Pants. Și dacă se ținea departe de Levy Pants, avea și mai multă bătaie de cap din cauza companiei, deoarece tot timpul era acolo ceva care mergea prost. Ar fi fost mai simplu și ar fi avut mai puțină bătaie de cap dacă s-ar fi ocupat într-adevăr el de Levy Pants, lucrând câte opt ore pe zi ca director. Dar chiar și numele de Levy Pants îi provoca arsuri la stomac. Îl asocia cu tatăl său.
― Ce-ai făcut, Gus? Ai semnat câteva scrisori?
― Am concediat pe cineva.
― Zău? Mare scofală! Pe cine? Pe unul dintre fochiști?
― Ți-aduci aminte că ți-am vorbit despre o namilă scrântită, unul pe care l-a angajat măgarul acela de Gonzalez?
― A, da. Pe el? Doamna Levy începu să se rostogolească pe planșeta de gimnastică.
― Păcat că n-ai văzut și tu ce-a făcut în birou. A atârnat de tavan ghirlande de hârtie, a pus o cruce mare drept în mijlocul încăperii și astăzi, de îndată ce am ajuns acolo, a venit la mine să mi se plângă că cineva din fabrică i-a răsturnat pe dușumea niște ghivece cu fasole.
― Ghivece cu fasole? Dar ce-și închipuia, că Levy Pants e o grădină de legume?
― Cine știe ce-o fi în capul lui! Vrea să-l dau afară pe cel care i-a răsturnat plantele și pe cel care i-a scrijelit anunțul. Spune că muncitorii din fabrică sunt o șleahtă de huligani, care n-au niciun respect pentru dânsul. Spune că sunt porniți împotriva lui. Merg deci în fabrică să-l găsesc pe Palermo, care, firește, nu-i acolo și ce găsesc în schimb? Muncitorii aduseseră cărămizi și lanțuri și le răspândiseră peste tot. Par toți foarte agitați și-mi spun că tipul acela, Reilly, așa îl cheamă pe zdrahon, i-a pus să aducă rahaturile alea ca să atace biroul și să-l bată pe domnul Gonzalez.
― Cum?
― Le-a băgat în cap că nu sunt suficient de bine plătiți și că muncesc prea mult.
― Cred că are dreptate, spuse doamna Levy. Chiar ieri, Susan și Sandra au pomenit despre așa ceva în scrisoarea lor. Prietenii de la universitate le-au spus că, din ceea ce le-au povestit ele despre tatăl lor, se pare că trăiește ca un stăpân de plantație, de pe urma muncii sclavilor. Fetele erau foarte tulburate. Intenționam să-ți spun și ție ce-au scris, dar am avut atâtea necazuri cu noul meu coafor, că am uitat. Fetele doresc să mărești salariile bieților oameni iar dacă n-o faci, nu vor să mai vină acasă.
― Da’ ce-și închipuie ele că sunt?
― Își închipuie că sunt fiicele tale, în cazul că tu ai uitat. Nu vor decât să te respecte. Spun că, dacă ții să le mai vezi vreodată, va trebui să îmbunătățești condițiile la Levy Pants.
― Ce le-a apucat, așa deodată, interesul acesta mare pentru oamenii de culoare? Le-au părăsit cumva curtezanii?
― Acum te-ai pornit și împotriva fetelor! înțelegi ce vreau să spun? Uite de ce nu te pot respecta nici eu. Dacă una dintre fiicele tale ar fi cal și cealaltă jucător de baseball, n-ai ști ce să mai faci pentru ele.
― Dacă una dintre ele ar fi cal și cealaltă jucător de baseball, am sta mult mai bine, crede-mă. Am fi putut profita de pe urma lor.
― Îmi pare rău, spuse doamna Levy, pornind din nou planșeta. Nu mă simt în stare să te mai ascult. Sunt și așa prea deziluzionată. Abia dacă voi reuși să le scriu fetelor despre lucrurile acestea.
Domnul Levy văzuse scrisorile pe care soția sa le trimitea celor două fete, scrisori sentimentale și iraționale, pline de pledoarii de îndoctrinare care l-ar fi putut face și pe Patrick Henry[10] conservator și care le făceau pe fete să vină acasă în vacanță fierbând de ostilitate împotriva tatălui lor, pentru miile de nedreptăți pe care le comisese împotriva mamei. Prezentându-l drept un membru al Ku Klux Klanului, care a concediat un tânăr activist social, doamna Levy ar fi putut într-adevăr scrie un editorial senzațional și înflăcărat. Materialul pe care îl avea la îndemână era cât se poate de bun.
― Tipul e un adevărat psihopat, spuse domnul Levy.
― Pentru că tu consideri caracterul o psihoză și integritatea un complex. Ți-am mai auzit teoriile astea.
― Crede-mă, nici nu l-aș fi concediat probabil, dacă unul dintre muncitorii din fabrică nu mi-ar fi spus că a auzit că pe țicnitul ăla îl caută poliția. Asta m-a făcut de fapt să iau atât de repede hotărârea. Am destule necazuri cu întreprinderea și fără să mai am și un angajat smintit care-i în atenția poliției.
― Lasă-mă cu prostiile acestea. Prea-ți sunt caracteristice. Pentru unul ca tine idealiștii, luptătorii pentru cauze sociale sunt întotdeauna beatnici și criminali. E felul tău de a te apăra împotriva lor. Dar mulțumesc că mi-ai spus. Va contribui la veridicitatea scrisorii.
― N-am mai concediat pe nimeni în toată viața mea, spuse domnul Levy. Dar nu pol ține un om pe care îl caută politia. Am putea avea necazuri.
― Te rog! Doamna Levy făcu de pe planșetă un gest de avertizare. Acest sărman tânăr idealist rătăcește probabil acum cine știe pe unde. Gândul ăsta ar rupe inima fetelor, așa cum mi-o rupe pe a mea. Sunt o femeie plină de caracter, integritate și rafinament. Tu nu m-ai apreciat niciodată. M-am înjosit asociindu-mă cu tine. Ai reușit să faci ca totul să pară ieftin, inclusiv persoana mea. Am devenit foarte dură.
― Deci vrei să spui că te-am distrus și pe tine?
― Cândva eram și eu o tânără entuziastă și iubitoare, plină de speranțe. Fetele știu acest lucru. Credeam că vei reuși să faci din Levy Pants o companie de importanță națională. Capul doamnei Levy sălta în sus și în jos, în sus și în jos. Și acum. Privește-o! O simplă fabrică ce merge prost și are foarte puține piețe de desfacere. Fiicele tale sunt deziluzionate. Eu sunt deziluzionată. Tânărul pe care l-ai concediat este deziluzionat.
― Vrei să mă sinucid?
― Hotărăște singur. Așa ai făcut întotdeauna. Eu n-am existat decât pentru plăcerea ta. Nu reprezint nimic mai mult decât o veche mașină sport. Folosește-mă când dorești. Mie nu-mi pasă.
― Mai taci din gură. Nimeni nu vrea să te folosească la nimic.
― Vezi cum ești? Totdeauna în atac. Din cauza insecurității, a complexului de vinovăție, a ostilității. Dacă ai putea fi mândru de tine și de felul cum te porți cu ceilalți oameni, ai fi o persoană plăcută. Alt exemplu: domnișoara Trixie. Uite ce i-ai făcut și ei.
― Nu i-am făcut niciodată nimic femeii ăleia.
― Tocmai! E singură. E speriată…
― E aproape moartă.
― De când au plecat Susan și Sandra și eu am avut un complex de vinovăție. Ce fac toată ziua? Ce se întâmplă cu proiectele mele? Sunt o femeie plină de interese. De idealuri. Doamna Levy suspină. Mă simt atât de inutilă. M-ai închis aici ca într-o colivie, cu sute de obiecte care nu dau nicio satisfacție adevăratului meu eu. Ochii care săltau în sus și în jos priveau rece spre soțul ei. Adu-mi-o pe domnișoara Trixie și nu le mai scriu scrisoarea.
― Ei asta-i! Nu vreau să văd baba aia senilă aici. Ce s-a întâmplat cu clubul tău de bridge? Ultima dată, ca să te fac să nu scrii o scrisoare fetelor, ai primit o rochie nouă. Alege și acum așa ceva. Îți cumpăr o rochie de bal.
― Nu-i suficient că am ținut-o pe femeia aceea în activitate. Are nevoie de ajutor personal.
― Ai folosit-o drept cobai pentru cursul acela al tău prin corespondență. De ce n-o lași în pace? Dă-i voie lui Gonzalez s-o pensioneze.
― Vrei s-o termini? Atunci chiar că s-ar simți inutilă. Ar însemna s-o omori cu mâinile tale.
