― De unde dracu’ ai apărut? Ce vrei de la mine?
― Ce părere ai avea dumneata despre o societate care consideră „Curcanul din fân” drept unul dintre stâlpii culturii ei?
― Cine crede așa ceva? întrebă plictisit bătrânul.
― Toată lumea. În special cântăreții de muzică populară și învățătorii. Îl auzi tot timpul repetat, ca un descântec, de studenți soioși și de copii de școală primară. Ignatius râgâi. Cred că voi mai lua unul din cârnații aceștia picanți.
După cel de al patrulea crenvurșt, Ignatius își plimbă limba impresionantă peste buze și mustață și-i spuse bătrânului:
― Nu-mi aduc aminte să mă mai fi simțit în ultimul timp atât de total satisfăcut. Am avut noroc să dau de locul acesta. Mă așteaptă o zi plină de Dumnezeu știe ce grozăvii. Am rămas pentru moment șomer și am plecat în căutarea unei slujbe. Totuși, parcă aș fi avut drept țel căutarea Sfântului Graal. Alerg de o săptămână prin centrul comercial al orașului. Se pare că-mi lipsește o anumită calitate perversă pe care o caută în ziua de astăzi cei care te angajează.
― N-ai avut noroc, hai?
― De, în cursul săptămânii n-am răspuns decât la două anunțuri. Sunt zile în care mă simt atât de enervat până când să ajung pe strada Canalului, încât mă bucur dacă găsesc destulă energie să mă târăsc până la un cinematograf. De fapt am văzut toate filmele care se joacă în centru și cum toate mi se par suficient de tâmpite ca să le țină pe ecran la nesfârșit, săptămâna viitoare nu îmi surâde deloc.
Bătrânul privi spre Ignatius, apoi spre oala uriașă, arzătorul de gaz și cărucioarele hârbuite.
― Aș putea să te angajez chiar aici, propuse el.
― Îți mulțumesc foarte mult, spuse condescendent Ignatius. Totuși nu aș putea lucra aici. Garajul acesta este foarte umed și eu sunt predispus, printre multe altele, și la maladii respiratorii.
― N-ai lucra aici, băiete. M-am gândit să fii vânzător.
― Cum? mugi Ignatius. Afară, în ploaie și zăpadă. Cât e ziua de lungă?
― Pe aici nu ninge.
― Se mai întâmplă uneori. Și de îndată ce-aș începe să târăsc după mine unul dintre cărucioarele astea, s-ar și pune pe nins. Probabil că aș fi găsit într-un șanț, cu țurțuri de gheață atârnându-mi din toate orificiile, în timp ce niște pisici fără stăpân ar veni peste mine să profite de căldura ultimei mele suflări. Nu, mulțumesc, domnule. Trebuie să plec. Cred că am o întâlnire pe undeva.
Ignatius privi absent spre micul său ceas și constată că se oprise din nou.
― Măcar pentru câtva timp, se rugă bătrânul. Încearcă doar o zi. Ce zici? Am mare nevoie de vânători.
― O zi? repetă Ignatius neîncrezător. O zi? Nu pot pierde astfel o zi prețioasă. Trebuie să mă duc în anumite locuri și să mă văd cu diverși oameni.
― Foarte bine, spuse bătrânul ferm. Plătește-mi atunci dolarul pentru cârnăciorii pe care i-ai mâncat.
― Mă tem că va trebui să rămână pe spezele firmei. Sau ale garajului sau cum vrei să-i spui. Maică-mea, care e un fel de Miss Marple[11], a descoperit ieri-seară la mine în buzunare cotoarele mai multor bilete de cinema și azi nu mi-a dat decât bani pentru transport.
― Chem poliția!
― O, Doamne!
― Plătește-mi! Plătește-mi sau mă adresez justiției! Bătrânul apucă furculița și puse iute cei doi dinți ruginiți pe gâtul lui Ignatius.
― Îmi găurești fularu’! E de import! Strigă Ignatius.
― Dă-ncoa’ banii de transport!
― Nu pot străbate pe jos tot drumul până la strada Constantinopol!
― Ia un taxi! Vreunul de-ai casei poate plăti șoferul când ajungi acolo.
― Chiar îți închipui că mama mă va crede dacă îi voi spune că un bătrân m-a amenințat cu o furculiță și mi-a luat banii?
― N-am de gând să mă mai las prădat, ripostă bătrânul, împroșcându-l pe Ignatius cu salivă. Asta ți se-ntâmplă în negustoria cu crenvurști. Cu asta se aleg tot timpul vânzătorii de crenvurști și cei de la stațiile de benzină. Jafuri și tâlhării! Nimeni nu respectă un vânzător de crenvurști.
― Ba nu-i deloc adevărat! Nimeni nu-i respectă pe vânzătorii ambulanți de crenvurști mai mult decât mine. Ei oferă societății unul dintre puținele servicii meritorii. A jefui un vânzător de crenvurști este un act simbolic. Tâlhăria nu-i dictată de avariție, ci pornește mai degrabă din dorința de a umili vânzătorul.
― Ține-ți gura aia mare și plătește imediat.
― Ești tare neînduplecat pentru cineva de vârsta dumitale. Și totuși n-am de gând se merg cincizeci de cvartale pe jos ca să ajung acasă. Prefer să mi se tragă moartea dintr-o furculiță ruginită.
― Ascultă ce-ți spun, amice. Hai să încheiem un târg. Te duci și împingi unul din cărucioarele astea timp de o oră și suntem chit.
― Nu am nevoie de o autorizație din partea Departamentului Sănătății, sau așa ceva? Vreau să spun c-aș putea avea sub unghii ceva foarte dăunător trupului omenesc. Apropo, întotdeauna îți faci rost de vânzători în felul acesta? E un sistem de angajare ce nu prea ține pasul cu metodele contemporane. Am senzația că am fost recrutat cu ajutorul stupefiantelor. Mi-e și teamă să te întreb cum procedezi la concedierea angajaților.
― Să nu mai încerci în viața ta să jefuiești pe un negustor de crenvurști!
― Ai pus punctul pe i. De fapt ai pus două puncte, pe gâtul și pe fularul meu. Sper că ești pregătit să-mi dai o compensație pentru fular. Nu se mai găsește unul de același fel. A fost țesut într-o mică fabrică din Anglia care a fost distrusă de Luftwaffe. Pe vremea aceea umbla zvonul că ținta avioanelor fusese tocmai fabrica aceea, pentru a distruge moralul britanic, deoarece germanii îl văzuseră pe Churchill, într-un jurnal de actualități confiscat, înfășurat într-un fular ca acesta. Nu se poate ști dacă al meu nu-i chiar cel pe care l-a purtat Churchill în filmul despre care este vorba. În ziua de azi, valoarea lui se ridică la câteva mii. Poate fi purtat și ca șal. Privește!
― Foarte bine, spuse în cele din urmă bătrânul, după ce îl urmărise pe Ignatius demonstrând cum poate folosi fularul ca cingătoare, eșarfă, pelerina, kilt, legătură pentru un braț rupt și batistă. Într-o oră nu poți aduce pagube prea mari Paradisului Vânzătorilor.
― Dacă alternativa este închisoarea sau străpungerea mărului lui Adam, voi fi bucuros să împing unul dintre cărucioarele dumitale. Deși nu pot prezice cât de departe voi ajunge.
― Nu mă judeca greșit, fiule. Nu sunt om rău. Dar nu pot îndura la nesfârșit. De zece ani tot încerc să fac din Paradisul Vânzătorilor o organizație respectabilă. Dar nu-i ușor. Oamenii cred că negustoria mea-i pentru haimanale. E-o mare problemă să găsesc vânzători serioși. Și când fac rost de unul, de îndată ce iese cu marfa, îl jefuiesc golanii. Cum de-ți trimite Dumnezeu atâtea greutăți pe cap?
― Nu trebuie să cercetăm căile Sale.
