― Câți bani ți-a luat?
― Bani? Nu mi-a furat niciun ban. De altfel nici nu avea ce bani să ia, deoarece nu vândusem niciuna dintre bunătățile astea. A furat crenvurștii. Da. Totuși s-ar părea că nu i-a luat pe toți. Când mi-am revenit, am controlat căruciorul. Mai rămăseseră unul sau doi, cred.
― N-am auzit în viața mea așa ceva!
― Poate îi era foame. Poate vreo carență de vitamine a trupului său în creștere cerea să fie rezolvată. Dorința omului de hrană și dorința sexuală sunt aproximativ egale. Dacă se folosesc arme pentru violuri, de ce nu s-ar folosi și pentru furtul crenvurștilor? Nu văd nimic surprinzător în cele întâmplate.
― Îndrugi numai prostii.
― Eu? Incidentul este motivat din punct de vedere sociologic. Vina o poartă societatea. Tânărul, înnebunit de programele excitante de televiziune și de reviste porno, a conviețuit cu vreo adolescentă mai convențională, care a refuzat să ia parte la programul sexual imaginat de el. Dorințele lui sexuale nesatisfăcute au căutat o sublimare în hrană. Eu, din nefericire, am căzut victimă acestor chestii. Să mulțumim lui Dumnezeu că băiatul acesta a căutat o soluție în hrană. De nu, riscam să fiu violat acolo, pe loc.
― Nu a lăsat decât patru, spuse bătrânul privind în recipientul cu crenvurști. Porcul naibii, mă-ntreb cum a putut să-i care cu el pe toți.
― N-aș putea să-ți spun, zise Ignatius. Apoi adăugă cu indignare Când m-am trezit, am găsit capacul dat la o parte. Firește că nu m-a ajutat nimeni. Halatul alb mă trăda. Au știut toți că eu sunt vânzătorul, adică un paria.
― Ce-ai zice să mai încerci o dată?
― Cum? În halul în care mă vezi că sunt, te aștepți să o pornesc din nou pe străzi? Cei zece cenți pe care îi am vor fi încredințați conductorului tramvaiului de pe strada Sfântul Carol. Restul zilei am intenția să-l petrec într-o cadă cu apă fierbinte, ca să mă pun cât de cât pe picioare.
― Atunci ce-ai spune să vii din nou mâine și să mai încerci o dată? întrebă plin de speranță bătrânul. Zău că am nevoie de vânzători!
Ignatius reflectă un timp la oferta primită, studiind cicatricea de pe nasul bătrânului și râgâind din plin. Cel puțin ar avea de lucru. Mama lui ar trebui să fie satisfăcută. Era o slujbă la care nu urma să fie prea supravegheat și hărțuit. Terminând de gândit, își drese glasul și râgâi din nou.
― Dacă mă simt în stare mâine dimineață, poate mă voi reîntoarce. Mi-ar fi greu să precizez la ce oră ajung, dar cred că, mai mult sau mai puțin, te poți aștepta să mă vezi.
― Îmi pare tare bine, băiete. Spune-mi domnu’ Clyde.
― Așa voi face, răspunse Ignatius, adunând cu limba o firimitură descoperită în colțul gurii. Și uite ce, domnule Clyde, vreau să duc acasă halatul acesta ca să-i dovedesc mamei că am o slujbă. Vedeți, ea e alcoolică și are nevoie de certitudinea că muncesc și aduc bani acasă, ca să aibă cu ce-și procura băutura. Viața mea este destul de dificilă. Într-o zi am să ţi-o descriu, poate, cu mai multe amănunte. Pentru moment trebuie să-ți spun vreo două lucruri despre valva mea.
― Valva?
― Da.
***
Jones plimba orbește buretele peste tejgheaua barului. Lana Lee ieșise la cumpărături, pentru prima dată după multă vreme, închizând cu zgomot casa de bani și anunțând că pleacă. După ce umezi puțin barul, Jones aruncă buretele înapoi în găleată, se așeză la o masă și încercă să răsfoiască ultimul număr din Life, pe care i-l dăduse Darlene. Aprinse o țigară, dar norul de fum încețoșa și mai mult textul revistei. La Bucuria Nopții, lumina cea mai bună pentru citit o dădea becul de lângă casa de bani, așa că Jones se așeză alături pe un scaun și îl aprinse. Tocmai începuse să studieze în profunzime o scenă reprezentând o recepție cu care se făcea reclamă pentru Seagram, când Lana Lee apăru din nou în bar.
― M-am gândit că nu-i bine să te las singur aici, spuse ea, scoțând dintr-o pungă o cutie cu cretă pe care o puse în dulăpiorul de sub tejghea. Ce naiba faci lângă casa de bani? Du-te și curăță podelele.
― Am sfârșit cu podelele. Acu-s expert în podele. Ș-orcum, cre’ că toț’ negrii au ștersu’ și măturatu-n sânge. Din naștere. Ca mâncatu’ și răsuflatu’. Pun pariu că dacă-i pui o mătură-n mână unui țânc de culoare d-un an, începe să măture de-i merg fulgii.
Jones privi din nou la reclamă, în timp ce Lana închidea la loc dulăpiorul. Se uită apoi spre urmele lungi de praf de pe podea care te făceau să crezi că Jones a arat-o mai curând decât a șters-o. Se vedeau dâre de podea măturată și brazde de praf. Deși Lana nu știa, Jones făcea astfel o încercare subtilă de sabotaj. Dar pentru viitor avea niște planuri și mai mărețe.
― Hei, tu de colo! Ia privește nenorocita asta de dușumea. Jones privi fără chef prin ochelarii de soare și nu văzu nimic.
― Mda! Ai o dușumea faină. Toate aici la Bucuria Nopții e de clasa-ntâi.
― Vezi mizeria aia?
― La două’j’ de dolari pe săptămână tre’ să te-aștepți la un dram de mizerie, începe a dispărea abia cân’ salaru’ crește ș-ajunge pe la cinzeci sau șaizeci.
― Vreau muncă în schimbul banilor pe care îi plătesc, spuse supărată Lana.
― Ia ascultă, ai încercat vr’odată să trăiești c-un salar ca a’ meu? Crezi că cei de culoare primesc hrană și haine de pomană? La ce te to’ gândești cân’ stai aici și-ți numeri bănuții? La ce? Un’ trăiesc eu știi cum cumpără lumea țigări? N-au cum cumpăra pachetu-ntreg, cumpără cu bucata, doi cenți țigara. Crez’ c-o mamă de culoare o duce bine? Pe naiba! Nu-ndrug prostii. Mi s-a făcut lehamite să fiu vagabont și să-mi țin zilele cu-n asemenea salar.
― Cine te-a cules de pe străzi și ți-a dat de lucru cân’ sticleții era cât pe ce să te bage la zdup pentru vagabondaj? La asta ar trebui să te gândești cân’ stai și trândăvești ascuns după afurisiții ăia de ochelari.
― Eu trândăvesc? Pe dracu’! Să curăț scârnăvia asta de bordel nu-nsamnă să trândăvesc. Cine-i ăla care mătură și șterge toată mizeria pe care-o fac pe podea amărâții tăi de clienți? Că mi-i și milă de ei, săracii. Vin aici să mai petreacă, să-nece necazu-n băutură și s-aleg numa’ cu cuburi de gheață. Și dacă-i vorba să plătești, aș crede c-ar trebui să scoți mai multe parale acu’ că pretenu tău ăl de-i orfan nu mai vine p-aici. Dacă te-ai lăsat de pomeni, poate-mi strecori și mie ceva din biștarii ăia.
Lana nu spuse nimic. Își băga în chitanțier nota de plată a cutiei cu cretă, ca s-o poată trece în lista cheltuielilor ce se scad din impozite, care însoțea întotdeauna declarația ei de venituri. Mai cumpărase și un glob pământesc uzat. Și pe acesta îl pusese în dulap. Nu mai avea acum nevoie decât de o carte. Când se va întâlni cu George data viitoare, o să-i spună să-i aducă una. Îi mai rămăsese probabil vreo carte din zilele de dinainte de a părăsi liceul.
Lanei îi luase ceva timp adunarea micii ei colecții de recuzită. Cum polițiștii în haine civile începuseră să vină noaptea la bar, fusese prea îngrijorată și preocupată ca să aibă grijă de ceea ce discutase cu George. Problema cea mai importantă era atunci Darlene, punctul vulnerabil în zidul de protecție ridicat de Lana împotriva polițiștilor în haine civile. Dar acum aceștia plecaseră în altă parte, la fel de brusc cum își făcuseră apariția. Lana îi dibuise pe fiecare în parte, de îndată ce apăruseră în local și cât timp Darlene nu mai era înăuntru pe un scaun, ci exersa la loc sigur cu pasărea ei, nu aveau de ce să se lege. Lana avusese grijă să nu se ia nimeni de polițiști. Era nevoie de experiență ca să-i poți recunoaște. Dar cine era în stare s-o facă putea și să evite o sumedenie de necazuri.
Mai trebuiau rezolvate două lucruri. Întâi să facă rost de o carte. Dacă George voia ca ea să aibă o carte, trebuia să i-o și procure. Lana nu avea de gând să cumpere una, nici chiar din cele folosite. Și apoi voia să o aducă pe Darlene din nou pe lângă clienți, acum că polițiștii în civil plecaseră. Pe una ca Darlene era mai bine s-o folosești dându-i doar un comision, decât să-i plătești un salariu. Și ceea ce văzuse Lana că poate face Darlene pe scenă cu papagalul o lămurise că Bucuria Nopții s-ar putea să iasă mai bine dacă s-ar lipsi pentru moment de spectacole cu animale.
― Unde-i Darlene? îl întrebă Lana pe Jones. Am ceva să-i comunic și ei și păsării.
― A telefonat ș-a zis c-o să vină azi după-masă p-aci să mai repete, spuse Jones spre reclama pe care o studia. A zis că duce-ntâi pasărea la veterinar că-i pare că-și cam perde penele.
― Așa?
Lana începu să cântărească planul cu globul, creta și cartea. Dacă un astfel de lucru avea posibilități comerciale, ansamblul trebuia făcut bine și cu anumită finețe. Se gândi la câteva aranjamente ca să combine esteticul cu obscenul. Nu era cazul să meargă prea departe. La urma urmei, se adresa unor copii.
― Uite c-am venit și noi, strigă Darlene, veselă, din ușă. Intră în bar, îmbrăcată în pantaloni și scurtă de postav, purtând în brațe colivia acoperită.
― Nu te aștepta să stai prea mult, îi spuse Lana. Am o veste pentru tine și amicul tău.
Darlene puse colivia pe tejghea și descoperi un cacadu roz, foarte mare și cu aspect scrofulos, arătând ca un automobil uzat ce trecuse prin mâinile prea multor proprietari. Creasta îi atârna și scotea un țipăt oribil: „auuuc”!
