― Afară, pe stradă, dragă, ca o haimana.
― Chiar haimana, fetițo. Ba și mai rău! Am citit uneori prin jurnal note de la poliție. Toți sunt o șleahtă de vagabonzi!
― Nu-i groaznic?
― Cineva ar trebui să-i dea băiatului ăstuia un pumn zdravăn în nas.
― Când s-a întors, Santa, m-a pus mai întâi să ghicesc ce fel de slujbă și-a găsit. Eu am spus „măcelar”, înțelegi?
― Firește.
― Ș-atunci el a spus, foarte insolent: „Mai ghicește o dată. Nici măcar nu ești p-aproape.” Ș-așa am tot ghicit vreo cinci minute până nu mi-a mai venit în cap nicio slujbă unde să porți uniforma aia albă. La urmă mi-a spus: „N-ai nimerit deloc. M-am angajat ca vânzător de crenvurști.” Mi-a venit să leșin, Santa, să cad jos, acolo, pe dușumeaua bucătăriei, asta mai trebuia. Să zac cu capu’ spart acolo jos, pe linoleum.
― Nici nu i-ar păsa, ăstuia nu-i pasă.
― Niciun pic!
― Nici într-un milion de ani!
― Nu-i pasă de biata lui mamă, spuse doamna Reilly. Cu educația lui, gândește-te! Să vândă cârnați afară pe stradă, în plină zi.
― Și ce i-ai spus, fetițo?
― N-am apucat să-i spun nimic. Până să deschid eu gura a și fugit în baie. Tot mai e-nchis acolo. Împroașcă apă peste tot.
― Așteaptă un minut, Irene. Unu’ dintre nepoții mei mici e azi la mine. Mi l-a lăsat pentru toată ziua, spuse Santa, și începu să țipe la cineva de lângă ea. Pleacă dracului de lângă sobă, Charmaine, și du-te de te joacă pe trotuar până nu vin la tine și-ți ard una peste gură.
O voce de copil îi răspunse ceva.
― Doamne, continuă Santa cu voce calmă. Copiii ăștia-s drăguți, dar uneori… nici nu știu ce să mai zic. Charmaine, du-te naibii afară și joacă-te cu bicicleta, dacă nu vrei să vin la tine și să-ți mut fălcile din loc. Stai puțin Irene.
Doamna Reilly o auzi pe Santa punând telefonul jos. Apoi un copil țipă, o ușă se trânti și Santa se auzi din nou la capătul liniei:
― O, Doamne, îți spun adevăru’, Irene, copilu’ ăsta n-ascultă de nimeni. Încerc să-i fierb niște spaghete, da’ tot timpu’ vrea să se joace cu oala. Tare mi-ar plăcea dacă, la școala unde merge, maicile i-ar mai trage câte-o mamă de bătaie. Știi cum e Angelo, dar ar fi trebuit să vezi cum îl băteau pe el maicile când era copil. Una l-a-mpins de s-a lovit de tablă. D’aia a ajuns Angelo un om așa drăguț și atent.
― Maicile-l iubeau pe Ignatius. Era un băiețel așa de scump! Câștiga tot felul de iconițe pentru cum învăța catehismul.
― Ar fi fost mai bine să-i crape capu’.
― Când se-ntorcea acasă cu toate iconițele alea, suspină doamna Reilly, nu puteam să-mi închipui c-o să sfârșească vânzând cârnați ziua-n amiaza mare, pe stradă. Doamna Reilly tuși nervos și violent în telefon. Dar spune-mi, scumpo, cum se descurcă Angelo?
― Nevastă-sa, Rita, m-a sunat puțin mai ’nainte să-mi spună că se teme să nu facă vreo pneumonie stând acolo, la closet, tot timpu’. Îți spun drept, Irene, Angelo-i palid ca o stafie. Zău că cei de la secție sunt răi cu dânsu’. Lui îi place în poliție. Când a absolvit academia polițailor ai fi crezut c-a terminat Ivory League[12], așa era de mândru.
― Ei da. Bietu’ Angelo arată rău, consimți doamna Reilly. Are o tuse urâtă băiatu’ ăsta. Cine știe, poate o să se simtă mai bine după ce-o să citească chestia aia pe care Ignatius mi-a dat-o ca să i-o dau lui. Zice că-i o literatură care te inspiră.
― Drept să-ți spun, nu mă-ncred în „literatura care te inspiră” când vine de la unul ca Ignatius. Probabil e plină de istorii deocheate.
― Ce mă fac dacă-l vede cu cărucioru’ ăla cineva care mă cunoaște?
― Nu trebe să-ți fie rușine, fetițo! Nu-i vina ta că te-ai ales cu-n derbedeu. Santa gemu. Ceea ce-ți trebe ție-n casa aia, fetițo, i-un bărbat, ca să-l pună pe băiatu’ acela pe roate. Am să ți-l găsesc eu pe bătrânelu’ ăla drăguț care m-a-ntrebat de tine.
― Nu-mi trebe niciun bătrânel drăguț. Tot ce doresc e un fiu drăguț.
― Nu-ți bate capu’. Las’ pe Santa! Aranjez eu. Omu’ de la piața de pește zice că nu știe cum îl cheamă pe bătrân. Da’ aflu eu. Cred că l-am văzut alaltăieri mergând pe strada Sfântu’ Ferdinand.
― A-ntrebat de mine?
― Păi n-am putut vorbi cu el, Irene. Nici nu-s sigură că era el.
― Vezi, ce-ți spuneam? Nici bătrânului ăluia nu-i pasă de mine.
― Nu mai vorbi așa, fetițo. Am să-ntreb de el la berărie. Am să mai întârzii la slujba de duminică. Aflu eu cum îl cheamă.
― Păi nici nu-i pasă de mine!
― Irene, ce rău poate fi să-l întâlnești?
― Am destule probleme cu Ignatius. Ce nenorocire, Santa! Dacă-l vede domnișoara Annie, vecina de alături, cu unu dintre cărucioarele alea? Ș-așa vrea să ne reclame că tulburăm liniștea oamenilor. Tot timpu’ ne spionează printre jaluzelele dinspre alee.
― Nu trebe să te necăjești de ce zice lumea, Irene, o sfătui Santa. Oamenii din blocu’ meu au gură spurcată. Cine poate trăi pe St. Ode în parohia Cluny, poate trăi oriunde. Lumea-i rea, ascultă-mă ce-ți spun. E una aici la mine-n bloc care o să se-aleagă c-o cărămidă-n cap dacă mai trăncănește mult despre mine. Mi-a spus cineva că m-a poreclit „văduva veselă”. Dar las’ pe mine, o aranjez eu. Ș-așa bănuiesc că umblă cu unu’ care lucrează-n port. Am să-i scriu lu’ barbată-su’ o scrisorică anonimă ca s-o-nvăț minte.
― Știu ce-nseamnă astea, drăguțo. Adu-ți aminte c-am trăit pe strada Delfinului când eram fată. Ce mai scrisori anonime primea taică-miu despre mine! Jigodii! Am bănuit tot timpu’ că le scria vară-mea, nenorocita aia de fată bătrână.
― Ce fel de vară? întrebă Santa, interesată. Rudele lui Irene Reilly aveau totdeauna biografii tragice, pe care merita să le asculți.
― Aia care și-a scăpat o oală cu apă clocotită pe braț când era copil. Chiar are o expresie opărită, dacă-nțelegi ce vreau să spun. Tot timpu’ o vedeam scriind la masa din bucătărie, în casa mă-sii. Scria pro’abil despre mine. O apucase gelozia când domnul Reilly a început să-mi facă curte.
― Așa se-ntâmplă, spuse Santa. O rudă opărită era o figură ștearsă în galeria plină de dramatism a Irenei. Adăugă apoi cu voce veselă și răgușită: Fac o mică petrecere cu tine și cu Angelo și cu nevasta lui, dac-o veni.
