― Nervos? După ce-ai stat în apă caldă mai mult de o oră?
― Nu mai e prea caldă.
― Atunci ieși din cadă!
― De ce insiști atâta să ies din baie? Zău, mamă, că nu te înțeleg. Nu există niciun alt lucru pe care tu, ca gospodină, să te simți obligată să-l faci în momentul acesta? Am observat azi-dimineață că în hol s-au adunat niște cocoloașe de praf de mărimea unor mingi de baseball. Curăță casa! Telefonează să afli ora exactă! Fă ceva! Culcă-te și trage un pui de somn! Pari cam trasă la față în ultimele zile.
― Bineînțeles că sunt. Tu rupi inima sărmanei tale mame. Ce te-ai tace dacă aș cădea moartă?
― Uite ce, refuz să particip la conversația aceasta idioată. Rostește-ți monologul acolo afară, dacă dorești. Dar în liniște. Trebuie să mă concentrez asupra noilor jigniri pe care le-a conceput M. Minkoff în scrisoarea aceasta.
― Nu mai pot îndura, Ignatius. Ai să mă găsești într-o zi zăcând pe podeaua din bucătărie-n urma unui atac. Ai grijă, băiete. Ai să rămâi singur pe lume. Ș-atunci ai să cazi în genunchi, ș-ai să te rogi de Dumnezeu să te ierte pentru cum te-ai purtat cu biata ta mamă.
În baie se așternu o liniște deplină. Doamna Reilly așteptă să audă măcar clipocitul apei sau fâșâitul hârtiei, dar ușa băii părea să fie cea a unui mormânt. După un moment sau două de așteptare zadarnică, porni prin hol spre cuptorul din bucătărie. Când Ignatius auzi scârțâind ușița cuptorului, se întoarse la scrisoare.
Mi-a spus: „Cu o voce și o personalitate ca a ta, ar trebui să apari în fața oamenilor din închisoare”. Băiatul acesta era pur și simplu uimitor Nu numai că avea o minte îndrăzneață, dar era și un veritabil Mensch[13]. Era atât de domn și de prevenitor că-mi venea greu să cred că-i adevărat (în special după ce avusesem de a face cu Samuel, care e pasionat și neînfricat, dar puțin prea vehement și cam nătărău.) Nu am mai întâlnit o persoană atât de devotată luptei împotriva ideilor reacționare și a prejudecăților ca acest cântăreț de folk. Cel mai bun prieten al lui era un pictor abstracționist negru, care, după cum mi-a spus el, făcea niște mâzgălituri magnifice de protest și sfidare, sfâșiind uneori pânza cu un cuțit. Mi-a dat un pamflet strălucit care demonstra cu amănunte cum încearcă Papa să-și întocmească un arsenal nuclear, mi-a deschis pur simplu mintea și am trimis pamfletul la editorul de la The New Democracy ca să-l ajut în lupta lui împotriva Bisericii. Și tipul mai avea și unele idei personale despre WASPS[14]. Adică nu putea să-i sufere. Prin urmare era un tip inteligent.
În ziua următoare am primit un telefon de la el: n-aș vrea eu să țin conferință în fața grupului de acțiune socială pe care urma să-l întemeieze undeva prin Brooklyn Heights? M-am simțit copleșită. În această lume unde oamenii se sfâșie între ei ca lupii, e greu să găsești un prieten, un prieten adevărat și sincer… cel puțin așa credeam. Ei bine, ca să-ți spun cât mai pe scurt ce s-a întâmplat, am învățat, pe calea cea mai grea, că circuitul conferințelor s-ar putea compara cu cel al spectacolelor: trebuie să te culci cu cineva ca să te pună în distribuție și alte chestii de-astea. Pricepi ce vreau să spun?
― Cum e posibilă oare o ofensă atât de îngrozitoare adusă decenței întrebă Ignatius săpuniera care plutea. Fata aceasta nu are pic de rușine.
Din nou am fost trezită de constatarea că trupul meu îi atrage pe unii mai mult decât mintea mea.
Ignatius oftă.
Mie personal îmi vine să-l demasc pe acest așa-zis „folkist”, care bănuiesc că vânează acum altă fată dedicată ideilor generoase. O cunoștință de-a mea a auzit că tipul, care se dă drept „cântăreț”, este de fapt un baptist din Alabama. Mamă, ce mai escroc era. M-am interesat atunci despre pamfletul pe care mi-l dăduse și am descoperit că a fost tipărit de Ku KIux Klan. Aceasta te va ajuta să-ți faci o idee despre subtilitățile ideologice cu care ne confruntăm astăzi. Mie mi s-a părut un pamflet bun, cu idei liberale. Acum va trebui să mă umilesc scriindu-i editorului de la The New Democracy că pamfletul, deși îndrăzneț, a fost scris de cine nu trebuie. Vezi deci că, de astă-dată, am pățit-o cu WASP-ul. Incidentul mi-a adus aminte de întâmplarea aceea din Parcul Poe, unde veverița pe care credeam ca o hrănesc s-a dovedit a fi de fapt un șobolan, care la prima vedere putea trece drept veveriță. Deci, cât trăiești, înveți. Acest escroc mi-a dat o idee. Poți învăța întotdeauna câte ceva din eșecuri. M-am hotărât să întreb aici, la YMCA[15], dacă pot avea într-o seară sala. După un timp mi-au răspuns afirmativ. Aici în Bronx, în sala asta, publicul va fi probabil puțin cam provincial, dar dacă iese bine conferința, s-ar putea ca într-o zi să vorbesc în sala lor de pe Lexington Avenue, unde își vântură ideile mari gânditori ca Norman Mailer[16] și Seymour Krim[17]. Nu strică să încerc.
Sper că te ocupi de problemele tale de personalitate, Ignatius. Paranoia nu ți s-a agravat? La baza ei este, cred eu, faptul ca stai tot timpul ferecat în camera aia și ai devenit suspicios în privința lumii exterioare. Nu știu de ce te încăpățânezi să trăiești tocmai acolo, în sud, cu aligatorii. În ciuda faptului că mintea ta țipă după un examen medical amănunțit, ai un creier care ar putea într-adevăr să se dezvolte și să înflorească aici, la New York. Dar tu nu faci decât să te împotrivești personalității și tendințelor tale. Ultima dată când am trecut pe la tine, la întoarcerea din Mississippi, nu erai deloc în formă. Acum ai decăzut probabil complet, locuind în casa aceea veche, sub standardul normal al locuințelor, și având-o doar pe mama ta drept companie. Impulsurile tale naturale nu strigă oare să fie eliberate? O iubire frumoasă și semnificativă te-ar transforma, Ignatius. Sunt sigură de asta! Lanțuri mari oedipiene îți încercuiesc creierul și te distrug.
Nu cred nici că ideile tale sociologice și politice au devenit mai progresiste. Ai abandonat proiectul de a forma un partid politic care să reclame nominalizarea unui candidat la președinție prin drept divin? Îmi aduc aminte că atunci când în sfârșit ne-am întâlnit și te-am scuturat ca să ieși din apatia ta politică, mi-ai făcut această teorie. Știam că este un proiect reacționar, dar indica cel puțin că începi să ai puțină conștiință politică. Te rog să-mi scrii despre aceasta. Mă interesează foarte mult. Avem nevoie de un sistem tripartit în țara aceasta și, după părerea mea, fasciștii câștigă zi de zi mai mult teren. Un partid care susține Dreptul Divin este genul de grup extremist care ar asimila o mare parte dintre cei care îi susțin pe fasciști.
Mă voi opri acum. Sper să aibă succes conferința. Tu, în mod special, ai profita de mesajul ei. Și dacă vreodată vei pune bazele mișcării pentru Dreptul Divin, te pot ajuta să organizezi o filială aici în nord. Te rog, ieși din casă, Ignatius, și alătură-te lumii din jurul tău. Sunt îngrijorată pentru viitorul tău. Ai fost întotdeauna unul dintre cele mai importante proiecte ale mele și sunt nerăbdătoare să știu în ce condiție psihică te afli acum. Te rog deci, ridică-te dintre perne și scrie.
M. Minkoff
Ceva mai târziu, cu pielea lui trandafirie numai cute, învelit într-un halat de flanelă pe care un ac de siguranță îl ținea fix în jurul șoldurilor, Ignatius stătea la biroul din camera sa și își umplea stiloul cu cerneală. În hol, mama lui vorbea la telefon cu cineva, spunând:
― Ș-am folosit pân’ la ultimul cent banii de asigurare pe care-i lăsase sărmana bunică Reilly, ca să-l țin la universitate. Nu-i îngrozitor? Bani aruncați pe fereastră!
Ignatius râgâi și deschise un sertar ca să caute hârtia de scris pe care credea că o mai are. Acolo găsi un yo-yo cumpărat cu câteva luni în urmă de la un filipinez care vindea astfel de jucării prin vecinătate. Pe o parte a yo-yoului era un palmier pe care filipinezul îl scrijelise la cererea lui. Ignatius îl lansă în jos, dar sfoara se rupse și mosorelul se rostogoli pe dușumea, intrând sub pat unde se opri pe un teanc de însemnări făcute pe foițe Big Chief și reviste vechi. Scoțând firul care îi atârna de deget, scotoci din nou mai în fundul sertarului și găsi o coală de scris cu antetul Levy Pants.
Iubită Myrna,
Am primit comunicarea ta jignitoare. Chiar îți închipui că mă interesează aventurile tale de prost-gust cu niște creaturi subumane cum sunt cântăreții de muzică folk? În fiecare scrisoare pe care o primesc de la tine mi se pare că găsesc câteva referințe la degradarea vieții tale personale. Te rog să te limitezi la discuții legate de soluționarea unor probleme și alte asemenea chestii. În felul acesta vei evita cel puțin obscenitățile și jignirile. M-am gândit totuși că metafora cu șobolanul și veverița, sau șobolanul-veveriță sau veverița-șobolan a fost evocatoare, ba chiar excelentă.
În noaptea întunecată a conferinței tale dubioase, unicul tău ascultător va fi probabil vreun bibliotecar bătrân, disperat de singurătate, care văzând lumină la fereastra sălii de conferință, va intra plin de nădejdea de a scăpa de frigul și ororile iadului său personal. Acolo, în sală, așezat în fața podiumului, singur, cu trupul gârbovit, ascultându-ți vocea care trezește ecouri printre scaunele goale și-i împlântă tot mai adânc în capul chel plictiseală, confuzie și referințe sexuale, bietul nenorocit va fi adus la un pas de isterie și, fără îndoială, își va etala membrul amărât, clătinându-l de disperare ca pe un ciomag, ca să scape de bâzâitul insistent care nu se mai termină. În locul tău aș anula imediat conferința. Sunt sigur că direcția sălii va fi încântată să constate ca te-ai retras, mai ales dacă au avut ocazia să vadă afișul insipid care acum nu mă îndoiesc că este lipit pe toți stâlpii de telefon din Bronx.
Comentariile pe care le faci asupra vieții mele personale nu ți-au fost cerute de nimeni și dau la iveală o șocantă lipsă de tact și decență.
În prezent, viața mea personală trece printr-o metamorfoză. Sunt legat într-un mod extrem de vital de industria comercializării hranei și din această cauză am serioase îndoieli că voi mai avea timp în viitor pentru corespondența noastră.
Al tău, foarte ocupat, Ignatius
OPT
― Las-o în pace, spuse domnul Levy. Uite, încearcă să doarmă.
― S-o las în pace? Doamna Levy o propti pe domnișoara Trixie de spătarul divanului galben. Îți dai seama, Gus, că asta este tragedia vieții sărmanei femei? A fost întotdeauna singură. Are nevoie de cineva. Are nevoie de iubire.
― Uuf!
Doamna Levy era o femeie cu pasiuni și idealuri. În decursul anilor se dăruise din toată inima bridgeului, violetelor africane, lui Susan și Sandrei, golfului, orașului Miami, lui Fannie Hurst[18] și Hemingway, cursurilor prin corespondență, coaforilor, soarelui, mâncărurilor fine, balurilor dansante și, în ultimii ani, domnișoarei Trixie. Fusese silită întotdeauna să ia hotărâri pentru domnișoara Trixie de la distanță, aranjament nesatisfăcător pentru aplicarea programului indicat de cursul de psihologie prin corespondență, la al cărui ultim examen căzuse în mod răsunător. Școala prin corespondentă refuzase să-i dea măcar nota F[19]. Dar acum, că doamna Levy jucase o carte bună în jocul privind concedierea tânărului idealist, o avea pe domnișoara Trixie în carne și oase, cozoroc, papuci de gimnastică și toate celelalte. Domnul Gonzales fusese bucuros să-i dea contabilei adjuncte o vacanță nelimitată.
― Domnișoară Trixie, spuse cu voce dulce doamna Levy, trezește-te. Domnișoara Trixie deschise ochii și întrebă cu voce șuierată:
― M-au pensionat?
― Nu, draga mea.
― De ce? mârâi domnișoara Trixie. Am crezut că m-au pensionat.
