Nemernicia lucrurilor o făcu pe Santa să suspine și trânti fotografia, pe polița de deasupra căminului, alături de o cupă cu fructe de ceară, un buchet de flori de hârtie, o statuetă a Fecioarei Maria și una a copilului Iisus, din Praga. Se duse apoi îndărăt în bucătărie, ca să aducă cuburile de gheață și un scaun. După ce se întoarse cu scaunul și cu un mic vas cu cuburi de gheață, aranjă paharele ei cele mai bune pe poliță, în fața fotografiei mamei sale. Aflându-se aproape de fotografie, o înhăță din nou și o sărută, făcând cuburile pe care le avea în gură să trosnească la atingerea cu sticla.;
― Mă rog pentru tine-n fiecare zi, fetițo, spuse incoerent Santa, balansând un cub de gheață pe limbă. Și crede-mă că la biserica Sfântul Odo arde to’ timpu’ o lumânare pentru tine.
Cineva bătu la ușa din față. Puse în grabă fotografia cu fața în jos pe cămin și se duse să deschidă.
― Irene, țipă Santa, când o văzu pe doamna Reilly, șovăitoare, pe treptele de la intrare și pe nepotul ei pe trotuar. Veniți înăuntru. Ce bine arăți, drăguțo!
― Mulțumesc, scumpo, spuse doamna Reilly. Uuf! Am și uitat de cât timp e nevoie ca s-ajungi aici. Eu și cu Angelo suntem în mașină de vro oră.
― E din brigina trafigului, explică agentul Mancuso.
― Auzi cât e de răcit, spuse Santa. Zău, Angelo, spune-le mai bine ălora de la secție să te scoată de la toaletă. Unde-i Rita?
― Nu are ghef să vină. O doare gabu’.
― De, nu-i de mirare, când stă toată ziua-nchisă-n casă cu țâncii, spuse Santa. Trebe să mai și iasă, Angelo. Ceva nu-i cum trebe cu fata asta!
― Nerfii, o lămuri Angelo, trist. Are brobleme gu nerfii.
― Nervii e ceva teribil, fu de părere doamna Reilly. Da’ știi s-a-ntâmplat, Santa? Angelo a perdut cartea pe care i-a dat-o Ignatius. Ce păcat! Nu-mi pasă de carte, da’ nu cumva să-i spui vrodată lui Ignatius, dacă vrei să nu ne sară-n cap.
Doamna Reilly puse degetul pe buze ca să indice că pierderea cărții trebuia să rămână secretă.
― Bine, dă-mi haina ta, dragă, spuse Santa nerăbdătoare, smulgând aproape de pe doamna Reilly vechea jachetă de lână violetă. Era hotărâtă să nu lase fantoma lui Ignatius J. Reilly să-i bântuie sindrofia, așa cum se întâmplase în multe seri la popicărie.
― Ai casa frumoasă, Santa, spuse cu respect doamna Reilly. E curată.
― Mda, da vrau să-mi iau un linoleum pentru salon. Ai folosit vrodată perdelele alea de hârtie? N-arată rău. Am văzut unele drăguțe la Maison Blanche.
― Am cumpărat unele drăguțe pentru camera lui Ignatius, dar el le-a smuls de la fereastră și le-a rupt. Spunea că sunt monstruoase. Nu-i groaznic?
― Fiecare cu gustu’ lui, spuse repede Santa.
― Ignatius nu știe c-am venit astă-seară aici. I-am spus că mă duc la o novenă.
― Angelo, toarnă-i Irenei ceva bun de băut. Ia și tu puțin whisky, c-o să te-ajute la răceală. Am și niște Coca-Cola-n bucătărie.
― Lui Ignatius nu-i plac nici novenele. Nu știu, zău, dacă-i place ceva. M-am cam săturat de el, chiar dacă-i fi-miu.
― Am făcut o salată bună de cartofi. Bătrânu’ ăla mi-a spus că-i place salata de cartofi.
― Aș vra să vezi și tu ce halate mari mi-aduce la spălat. Și ce sfaturi îmi dă cum să le spăl. Ai zice că vinde fulgi de săpun la televizor. Vorbește de parcă-i cine știe ce mare scofală să-mpingă căruciorul pe străzile din centru.
― Ia uită-te la Angelo, fetițo. Ne toarnă câte-o băutură bună.
― N-ai o aspirină, dragă?
― Vai, Irene! Ce leșinați de musafiri mi-a fost dat să am! Ia-ți ceva de băut, așteaptă să vină bătrânu’. O să ne simțim bine. Tu și cu dânsu’ puteți dansa după patefon.
― Să dansez? Nu-mi arde să dansez cu niciun bătrân. Ș-afară de asta, mi s-au umflat picioarele azi după-masă, în timp ce călcam halatele alea.
― Irene, nu se poate să-i strici chefu’, fetițo. Să-i fi văzut mutra când l-am invitat, în fața bisericii. Bietu’ bătrân’. Pun pariu că nime’ nu-l invită.
― Zi, a vrut să vină?
― Cum să nu vra! Ba m-a-ntrebat dacă să-și pună costumu’ bun de haine.
― Și ce i-ai spus, dragă?
― I-am spus: „îmbracă-te cum vrei, domnule!”
― Drăguț din partea ta. Doamna Reilly privi în jos la rochia ei verde de tafta. Ignatius m-a-ntrebat de ce mi-am pus rochia asta de tafta verde, ca să mă duc la o novenă. Acu’ stă la el în cameră și scrie niște aiureli. I-am zis: „Ce scrii acolo, băiete?” Și mi-a răspuns: „Scriu cum e să fii vânzător de crenvurști.” Ce idee tâmpită! Cine vra să citească despre un vânzător de cârnați? Știi câți bani a adus azi acasă? Patru dolari! Cu naiba am să-l pot plăti pe omu’ ăla?
― Ia te uită! Angelo ne-a pregătit ceva bun de băut. Doamna Reilly luă paharul din mâna lui Angelo și, din două înghițituri, dădu pe gât jumătate din el.
― De unde ai aparatu’ ăsta nostim, dragă?
― Despre ce vorbești? întrebă Santa.
― Patefonu’ din mijlocu’ odăii.
― I-a nepoatei mele. I-o scumpă. A absolvit liceu’ la Sfântu’ Odo. A și găsit o slujbă bună de vânzătoare.
― Ei vezi? spuse doamna Reilly întărâtată. Pun pariu că câștigă mai bine ca Ignatius.
― Doamne, Angelo! exclamă Santa. Nu mai tuși atâta. Du-te și întinde în camera din fund și odihnește-te pân’ vine bătrânu’.
― Săracu’ Angelo, spuse doamna Reilly, după ce agentul ieșise din cameră. E un băiat așa bun! Voi doi chiar că-mi sunteți prieteni. Și cân’ te gândești că ne-am întâlnit când a încercat să-l aresteze pe Ignatius.
