― Poate doamna Reilly nu-și aduce aminte, îi spuse domnul Robichaux Santei, care surâdea fericită. Da’ ne-am mai întâlnit.
― Aha, sunteți prieteni vechi, se miră Santa, voioasă. Ce mică-i lumea!
― Ai, ia, ia, spuse doamna Reilly, înecându-se de stânjenită ce era. Mda, da.
― Adu-ți aminte, îi spuse domnul Robichaux. În centru, la Holmes, un polițai a-ncercat să-ți aresteze băiatu’ și-n locul lui m-a luat pe mine. Ochii Santei se măriră de uimire.
― A, da, recunoscu doamna Reilly. Cred că-mi aduc acum aminte. Vag.
― N-a fost deloc vina dumitale, doamnă Reilly. Polițiștii ăștia! O adunătură de comuniș’!
― Nu așa tare, îl puse în gardă doamna Reilly. În clădirea asta, pereți-s cam subțiri. Își mută cotul și răsturnă paharul gol de pe brațul sofalei. O, Doamne, Santa! Ar fi poate mai bine să-i spui lu’ Angelo să plece. Eu pot să iau un taxi. Spune-i că poate pleca pe ușa din dos. E mai ușor pentru el. Înțelegi?
― Înțeleg la ce te gândești, dragă. Santa se întoarse spre domnul Robichaux. Spune-mi, când ai văzut-o pe prietena mea și pe mine acolo la popicărie, n-ai văzut ș-un bărbat cu noi?
― Erați singure, numa’ două doamne.
― N-a fost în seara-n care l-au arestat pe A? șopti doamna Reilly către Santa.
― A, da, Irene. Ai venit să mă iai cu mașina aia a ta. Ț-aduci aminte că bara de protecție s-a desprins ș-a căzut chiar în fața popicăriei?
― Sigur. O am pe bancheta din spate. Ignatius e de vină că am stricat mașina, m-a enervat așa de tare stând acolo pe bancheta din spate.
― O, nu, spuse domnul Robichaux. Dacă nu pot suferi ceva e un om care nu știe de glumă și cel ce nu știe să piardă.
― Dacă cineva mă-mproașcă cu noroi, continuă Santa, încerc să-i întind cel’lalt obraz. Știi ce vrau să spun. Așa trebe să fac-un creștin. N-am dreptate, Irene?
― Sigur că ai, dragă, o asigură doamna Reilly, cam cu jumătate de gură. Santa, dragă, nu ai niște aspirină?
― Irene! o mustră Santa. Știi ceva, domnu’ Robichaux, să zicem c-ai vedea pe polițaiu’ care te-a dus la secție.
― Sper să nu-l mai văd niciodată, spuse domnul Robichaux cu convingere. Un comunis’ spurcat. Oamenii ăia vor să facă din noi un stat de polițiști.
― E numa’ o presupunere. Nu l-ai ierta ș-ai uita?
― Santa, o întrerupse doamna Reilly. Cred c-o să mă duc până-n bucătărie să văd dacă nu găsesc vro aspirină.
― Rușinea pe care am tras-o, spuse domnul Robichaux Santei. Toată familia mea a aflat. Poliția a telefonat fetei mele.
― Asta nu-i mare lucru, spuse Santa. Toată lumea-i dusă la secție o dată-n viață. Uită-te la ea. Santa ridică fotografia care stătea cu fața în jos pe polița de deasupra căminului și o arătă celor doi musafiri. Biata maică-mea. Poliția a luat-o de patru ori din piața Lautenschlaeger, spunând că tulbură liniștea publică. Santa se opri ca să dea fotografiei o sărutare umedă. Crezi că i-a păsat? Niciun pic.
― Asta-i mama ta? întrebă doamna Reilly, interesată. A dus-o greu, așa-i? Mamele au multe de-ndurat, crede-mă.
― Deci cum spuneam, continuă Santa. Nu m-aș simți prost dac-aș fi arestată. Polițaii au muncă grea. Mai fac uneori și greșeli. Sunt oameni și ei, la urma urmei.
― Eu am fost totdeauna o cetățeancă cinstită, spuse doamna Reilly. Mă duc la chiuvetă să-mi clătesc paharul.
― Stai acolo jos, Irene și lasă-mă să vorbesc cu domnu’ Robichaux. Doamna Reilly se duse la vechiul radio cu consolă și-și mai turnă un pahar de Early Times.
― N-am să-l uit în viața mea pe agentul de stradă Mancuso, spunea domnul Robichaux.
― Mancuso? îl întrebă Santa mirată. Am o grămadă de rude cu numele ăsta. Unu’ chiar face parte din poliție. Și, de fapt, se află acu’ aici.
― Parcă-l aud pe Ignatius strigându-mă. Mai bine plec.
― Strigându-te? se miră Santa. Ce vrei să spui, Irene? Ignatius se află la șase mile depărtare, în partea de sus a orașului. Uite, nici măcar nu i-am dat domnului Robichaux ceva de băut. Toarnă-i un pahar, fetițo. În timp ce mă duc să-l chem pe Angelo. Doamna Reilly își privea furioasă băutura, în speranța că se va ivi un gândac sau cel puțin o muscă. Să-ți iau paltonu’, domnule Robichaux. Prietenii cum îți zic?
― Claude.
― Claude. Eu sunt Santa. Și ea-i Irene. Irene spune și tu ceva.
― Îmi pare bine, spuse automat doamna Reilly.
― Voi doi să vă-mprieteniți cât sunt eu plecată, spuse Santa și dispăru în cealaltă cameră.
― Și ce mai face băiatu’ ăla mare ș-arătos a’ dumitale? întrebă domnul Robichaux, ca să pună capăt tăcerii care se așternuse.
― Cine?
― Fiu’ dumitale!
― A, el. E bine. Gândurile doamnei Reilly zburară îndărăt în strada Constantinopol unde îl lăsase pe Ignatius scriind la el în cameră și mormăind ceva despre Myrna Minkoff. Prin ușă, doamna Reilly îl auzise pe Ignatius spunând cu voce tare: „Ar trebui biciuită până cade la pământ!”
Urmă o lungă tăcere, întreruptă doar de zgomotul violent pe care îl făcea doamna Reilly sorbind din pahar.
― Vrei niște cartofi crocanți? întrebă în cele din urmă doamna Reilly, deoarece constatase că tăcerea o făcea să se simtă și mai stingherită.
― Da, cred că da.
