― Chiar așa ai spus?
― Am admirat integritatea dumitale, cum ai luat partea băiatului în fața curcanului ăluia-mpuțit, mai ales dacă ai necazuri cu el acasă. Pentru asta-i nevoie de curaj!
― Îmi pare rău că nu l-am lăsat pe Angelo să-l aresteze. Nimic din celelalte lucruri nu s-ar mai fi-ntâmplat. Ignatius ar fi fost în siguranță închis la pușcărie.
― Cine-i Angelo?
― Na! N-am putut să-mi țin gura asta mare. Ce-am spus, Claude?
― Ceva despre Angelo.
― Maică Doamne, lasă-mă să mă duc să văd dacă Santa-i bine! Biata de ea. Poate s-a ars la sobă. Santa se frige tot timpu’. Nu-i atentă când umblă cu focu’, știi?
― Ar fi țipat dacă s-ar fi ars.
― Santa nu țipă. E plină de curaj fata asta. N-ar scoate-o vorbă. Sângele ei italienesc.
― Sfinte Dumnezeule, strigă domnul Robichaux, sărind în picioare. El el
― Cum? întrebă speriată doamna Reilly și, privind împrejur, îi văzu pe Santa și pe Angelo stând în ușa camerei celeilalte. Vezi, Santa? Știam c-o să se-ntâmple așa. Vai, nervii mi-s la pământ. Ar fi trebuit să stau acasă.
― Dacă n-ai fi un curcan împuțit, ți-aș da un pumn drept în nas, țipă domnul Robichaux la Angelo.
― Las-o mai moale, Claude, spuse calm Santa. Angelo n-a vrut să facă niciun rău.
― Comunistu’ ăsta m-a distrus.
Agentul de stradă Mancuso tușea violent și arăta deprimat. Se întreba ce lucru îngrozitor îl mai așteaptă.
― O, Doamne! mai bine plec, spuse doamna Reilly, disperată. Ultimu’ lucru de care am nevoie i-o bătaie. O să scrie-n toate ziarele. Ce-o să se mai bucure Ignatius.
― De ce m-ai adus aici? o întrebă agitat domnul Robichaux pe Santa. Ce mai e și asta?
― Santa, scumpo, vrei, te rog, să-mi chemi un taxi?
― Da’ mai taci din gură, Irene! o apostrofă Santa. Ascult-acum ce-ți spun, Claude. Angelo zice că-i pare rău că te-a dus la secție.
― Și ce-mi folosește mie asta? E prea târziu pentru așa ceva. Am fost dezonorat în fața nepoților mei.
― Nu fi supărat pe Angelo, îl rugă doamna Reilly. A fost numa’ vina lui Ignatius. E sânge din sângele meu, dar zău c-arată caraghios când iese pe stradă. Angelo ar fi trebuit să-l închidă.
― Foarte adevărat, întări Santa. Claude, ascultă ce-ți spune Irene. Și ai grijă, nu călca pe patefonașu’ ăsta împrumutat de la nepoată-mea.
― Dacă Ignatius s-ar fi purtat bine cu Angelo, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, explică doamna Reilly celor ce o ascultau. Uită-te numa’ cu ce răceală zdravănă s-a ales Angelo. Munca lui e tare grea, Claude.
― Spune-i tu, fato, o încurajă Santa. Angelo s-a ales cu răceala asta din cauză că te-a ridicat pe tine, Claude. Santa clătină ușor acuzator un deget bondoc spre domnul Robichaux. Acum l-au băgat într-un closet. Și mai urmează să-l dea afară din poliție.
Agentul de stradă Mancuso tuși cu tristețe.
― Poate m-am aprins puțin prea tare, se învoi să recunoască domnul Robichaux.
― N-ar fi trebuit să te-arestez, șopti fornăit Angelo. Eram nerfos.
― A fost numa’ vina mea, spuse doamna Reilly, pentru c-am încercat să-l protejez pe Ignatius. Doamna Reilly își întoarse fața albă, pudrată, spre domnul Robichaux. Dumneata nu-l cunoști pe Ignatius. Face pozne oriun’ se duce.
― Cineva ar trebui să-i tragă un pumn în nas, spuse Santa cu foc.
― Cineva ar trebui să-i trag-un pumn peste gură, adăugă doamna Reilly.
― Cineva ar trebui să-i trag-o mamă de bătaie lu’ Ignatius, mai spuse Santa. Acuma gata. Să fim toți prieteni.
― E-n regulă, se supuse domnul Robichaux. Luă mâna alb-albăstruie a lui Angelo şi-o scutură fără vlagă.
― Ce drăguț! se bucură doamna Reilly. Vino și așează-te aici pe sofa Claude, și Santa poate da drumu’ la patefon.
În timp ce Santa punea o placă, Angelo, trăgându-și nasul cu un aer puțin zăpăcit, se așeză pe scaunul de bucătărie în fața doamnei Reilly și a domnului Robichaux.
― Nu-i așa că-i frumos? strigă veselă doamna Reilly, peste zdrăngăniturile asurzitoare de pian și contrabas. Santa, scumpo, vrei să pui puțin mai încet?
Volumul ritmului trepidant coborî ușor.
― Foarte bine, țipă Santa spre musafirii ei. Toată lumea să se-mprietenească până mă duc eu s-aduc farfurii pentru salata asta bună de cartofi Hei, dați-i drumu’, Irene și Claude, ia să vă văd mișcând un pic picioarele.
Ochii mici, negri ca tăciunele, se încruntau spre ea de pe polița căminului, în timp ce ieșea veselă din cameră. Cei trei musafiri, transportați de ritmul îndrăgit al patefonului, cercetau în tăcere pereții trandafirii și modelul floral de pe linoleum. Apoi, dintr-o dată, doamna Reilly strigă spre cei doi domni:
― Vai de mine! Ignatius tocma’ dădea drumu’ la apă-n cadă când am plecat și pun pariu c-a uitat s-o-nchidă. Văzând că niciunul nu-i răspunde, adăugă: Tare-i greu să fii mamă!
NOUĂ
