Domnilor,
În sfârșit am primit vești de la tine, Ignatius. Și ce scrisoare dezgustătoare mi-ai mai scris. N-am să vorbesc despre antetul „Levy Pants” al hârtiei folosite. Ai intenționat probabil să faci o glumă antisemită proastă. Din fericire, sunt mai presus de orice atac în această privință. Dar nu mi-am închipuit niciodată că ai să te coborî atât de jos. Cât trăiești înveți.
Comentariile tale despre conferință reflectă o gelozie foarte meschină la care nu mă așteptam de la cineva care susține că are principii atât de largi și este atât de neimplicat. Conferința mea a și început să intereseze pe câteva din persoanele foarte distinse pe care le cunosc. Unul dintre cei care au promis să vină (și să aducă și alți prieteni avizați) este un bărbat foarte inteligent pe care l-am cunoscut nu de mult, pe bulevardul Jerome, în timpul orelor de vârf. Se numește Ongah și este un tânăr din Kenya venit să studieze la Universitatea din N.Y. Scrie o dizertație despre simboliștii francezi din secolul al XIX-lea. Firește, tu nici n-ai înțelege, nici nu ți-ar plăcea, un tip inteligent și pasionat cum este Ongah. Eu nu mă mai satur să-l ascult vorbind ore întregi. Este foarte serios și nu vine cu pseudo cunoștințe cum făceai tu întotdeauna. Ceea ce spune Ongah e plin de semnificație. Ongah este o persoană reală și vitală. Virilă și agresivă. Sfâșie realitatea și rupe vălurile care o ascund.
― Maică Doamne, se văicări Ignatius. Amărâta asta a fost violată de un Mau-Mau.
― Asta ce mai e? întrebă bănuitoare doamna Reilly.
― Du-te și dă drumul televizorului să se încălzească, spuse absent Ignatius și reluă furios lectura scrisorii.
Nu-ți seamănă niciun pic, așa cum îți poți imagina. Este și muzician șisculptor, și-și petrece fiecare minut într-o activitate reală, creând și aprofundând. Sculpturile sale par să sară și să te înșface, atât sunt de pline de viață și de prezență.
Scrisoarea ta mi-a dovedit că mai ești cel puțin în viață, dacă ceea ce faci tu poți numi „a trăi”. Ce-i cu toate minciunile acelea despre faptul că ai fi implicat în „industria comercializării hranei”? Este cumva un atac la adresa tatălui meu, despre care știi că se ocupă cu aprovizionarea restaurantelor? Dacă-i adevărat, aceasta mă lasă rece, deoarece de ani de zile am fost în contradicție cu tatăl meu din punct de vedere ideologic. Să privim lucrurile în față, Ignatius. De când te-am văzut ultima oară, n-ai făcut altceva decât să zaci putrezind la tine în cameră. Ostilitatea ta față de conferința pe care o voi ține este manifestarea sentimentelor tale de ratare, eșec și impotență mintală (?).
― Această fufă liberală ar trebui să fie trasă în țeapă pe membrul unui armăsar deosebit de mare, mormăi furios Ignatius.
― Cum? Ce-ai spus, băiete?
Ignatius, ești pe cale de a suferi o prăbușire nervoasă. Trebuie să faci neapărat ceva. Chiar și munca voluntară la un spital te-ar smulge din apatie și nu ți-ar strica probabil nici la valvă și la alte chestii. Pleacă, cel puțin o oră pe zi, din casa aceea ca un uter. Du-te și te plimbă, Ignatius. Privește copacii și păsările. Dă-ți seama că viața pulsează în jurul tău. Valva ți se închide deoarece are impresia că se află într-un organism mort. Deschide-ți inima, Ignatius, și ți se va deschide și valva.
Dacă ai fantezii sexuale, descrie-le amănunțit în scrisoarea ta următoare. S-ar putea să fiu în stare să le interpretez pentru tine și să te ajut să depășești criza psihosexuală prin care treci. Când eram la universitate ți-am spus de multe ori că vei trece printr-o psihoză de acest fel.
Cred că te va interesa să afli că tocmai am citit în revista Social Revulsion că Louisiana are procentul cel mai mare de analfabeți din Statele Unite. Ieși din acea lume năclăită, înainte de a fi prea târziu. Nu-mi pasă, de fapt, de cele ce mi-ai scris despre conferință. Înțeleg în ce stare te afli, Ignatius. Toți membrii grupului meu de terapie colectivă urmăresc cazul tău cu interes (le-am povestit totul, punct cu punct, începând cu fanteziile tale paranoice și adăugând câteva comentarii despre circumstanțe) și toți sunt alături de tine. Dacă nu aș fi atât de ocupată cu conferința, aș porni în inspecția scadentă de mult timp și aș veni să te văd personal. Rezistă până ne vom întâlni din nou!
M. Minkoff
Ignatius împături cu violență scrisoarea. Apoi făcu ghem punga de plastic împăturită și o aruncă la coșul de gunoi. Doamna Reilly privi chipul congestionat al fiului ei și-l întrebă:
― Ce tot vrea fata aia? Ce mai învârte acu’?
― Myrna se pregătește să-și dea poalele peste cap pentru un nenorocit de negru. În public!
― Groaznic! Ce mai prieteni îți alegi, Ignatius! Ș-așa o duc rău oamenii ăia de culoare. Drumu’ lor nu-i ușor! Viața-i grea, Ignatius! Ai s’afli și tu.
― Mulțumesc foarte mult, spuse Ignatius preocupat.
― O cunoști pe negresa aia bătrână care vinde bomboane-n fața cimitirului? Mi-e tare milă de ea. Alaltăieri am văzut-o-mbrăcată cu o jachetă strâmtă, toată numa’ găuri. Și afară era frig. I-am spus: „Hei, dragă, ai să răcești de moarte dacă porți numa’ jacheta aia strâmtă, plină de găuri.” Și ea a zis…
― Te rog, strigă Ignatius furios. N-am niciun chef să ascult istorioare în dialect.
― Ascultă, Ignatius. Femeia aia-mi rupe inima. A zis: „Nu-mi pasă mie de frig, drăguță. S’t-obișnuită cu el.” Așa-i că-i curajoasă? Doamna Reilly privi emoționată spre Ignatius, ca să vadă dacă-i împărtășește părerea, dar nu văzu decât o mustață batjocoritoare. Nu-i nemaipomenit? Așa că știi ce-am făcut, Ignatius? I-am dat un sfert de dolar ș-am spus „Uite, dragă, du-te și cumpără o jucărie pentru nepoței.”
― Ce spui? explodă Ignatius. Deci acolo merg câștigurile noastre? În timp ce eu am ajuns aproape să cerșesc pe străzi, tu arunci banii noștri la șarlatani. Hainele femeii aceleia nu sunt decât un șiretlic. Are un loc admirabil, plin de posibilități, în fața cimitirului. Câștigă, cu siguranță, de zece ori mai mult ca mine.
― Ignatius, e vai de capu’ ei. Ar fi bine de-ai fi și tu așa de curajos.
― Înțeleg. Acum sunt comparat cu o bătrână escroacă degenerată. Ba, mai rău, comparația e în defavoarea mea. Propria mea mamă să îndrăznească să mă înjosească în așa hal! Ignatius izbi cu pumnul în mușama. Ei bine, mi-a fost de ajuns. Mă duc în salon să mă uit la ursul Yogi. În pauzele dintre paharele de vin, să-mi aduci o gustare. Valva mea plânge după o consolare.
― Voi de colo, ia mai tăceți din gură! țipă domnișoara Annie de dincolo de jaluzele, pe când Ignatius își adună în jurul trupului halatul și trecu în hol, preocupat de problema lui cea mai importantă: să organizeze un nou atac cu care să răspundă afrontului pe care i-l făcuse fufa. Atacul cu drepturile civile eșuase, deoarece oamenii părăsiseră rândurile. Existau desigur alte asalturi care puteau fi lansate pornind de la politică și sex. De preferință politica. Strategia îi reclama toată atenția.
***
Lana Lee stătea pe un scaun înalt de bar, ținându-și încrucișate picioarele îmbrăcate în pantaloni cafenii de antilopă. Fesele ei musculoase țintuiau scaunul de podea, ajutând-o astfel să-și mențină o poziție perfect verticală. Când se mișca, mușchii mari ai obrajilor ei din partea de jos a spinării se încordau, acționând astfel încât să împiedice scaunul să se încline sau să se clatine. Mușchii se strângeau în jurul perniței de pe scaun ținând-o la locul ei. Anii numeroși de practică și folosire făcuseră din fundul ei un instrument neobișnuit de versatil și iscusit.
Trupul ei o uimise întotdeauna. Îl primise pe gratis și totuși niciodată nu putuse cumpăra ceva care să o ajute atât de mult cum o făcuse el. În momentele rare în care Lana Lee devenea sentimentală, sau chiar religioasă, îi mulțumea lui Dumnezeu pentru bunătatea pe care-o dovedise față de ea, dăruindu-i un trup care îi era și prieten. Iar ea își arăta recunoștința pentru acest dar, acordind corpului ei o îngrijire magnifică și folosind pentru întreținerea lui profesioniști experți care lucrau cu precizia lipsită de emoție a unor mecanici.
Astăzi, Darlene avea prima ei repetiție în costum. Cu câteva minute în urmă, venise cărând o cutie mare cu lucruri, cu care dispăruse în spatele scenei. Lana privea decorul pregătit pentru Darlene. Un tâmplar făcuse un fel de suport care arăta ca un cuier pentru pălării, dar care în loc de cârlige avea niște inele mari, atașate în partea lui de sus, iar inele legate cu lanțuri atârnau la diferite înălțimi. Ceea ce văzuse Lana până atunci din spectacol nu era deloc promițător, însă Darlene susținea că, datorită costumelor, spectacolul se va transforma într-o operă de artă. Totuși, dacă le lua pe toate în considerație, Lana nu avea de ce să se plângă. Ba era chiar bucuroasă că Darlene și Jones o convinseseră să accepte spectacolul. O costase puțin și trebuia să recunoască faptul că pasărea era foarte bună. Talentată și bine pregătită, reușea aproape să compenseze lipsurile personajului uman. Celelalte cluburi de pe stradă puteau ele să se folosească în afaceri de un tigru, un cimpanzeu sau un șarpe, Bucuria Nopții avea însă pasărea, iar acea trăsătură a umanității, pe care Lana o cunoștea deosebit de bine, o făcea să creadă că folosindu-se de o pasăre putea atrage publicul.
― Lana, suntem gata, strigă Darlene din spatele scenei. Lana privi spre Jones care, într-un nor de fum și praf, mătura separeurile și-i spuse:
― Pune discul.
― Regret. Pun discu’ numa’ de la trei’j’ de dolari pe săptămână-n sus. Aia-i.
― Pune mătura jos și du-te la gramofon până nu sun la secție, strigă Lana la el.
― Ba ridică-ți tu fundu’ de pe scaun și pune tu gramofonu’ pân’ nu sun eu la secsie să le ciripesc mutrelor ălora de pulițai să-l cate pe pretenu’ tău, orfanu’ care s-a da’ la fund. Ce zici?
Lana privi atent chipul lui Jones, dar ochii lui erau invizibili în spatele fumului și al ochelarilor de soare.
― Asta ce-a mai fost? întrebă Lana în cele din urmă.
