― Nu-ți pot promite că în Cartier se vor vinde mulți crenvurști. Voi fi probabil ocupat clipă de clipă ca să-mi păzesc onoarea de scelerații care trăiesc acolo.
― În Cartier cumpără mai mult turiștii.
― Cu atât mai rău. Numai degenerații fac turism. Eu personal am fost plecat din oraș o singură dată. Apropo, ți-am povestit despre acel pelerinaj făcut de mine la Baton Rouge? În afara limitelor orașului, încep să existe tot felul de orori.
― Nu. Nu vreau să-ți mai ascult balivernele.
― Greșești. Ascultând istorisirea acestei călătorii traumatizante, ai fi tras câteva concluzii prețioase. Totuși sunt bucuros că nu vrei să o asculți. Subtilitățile psihologice și simbolice ale călătoriei nu ar fi probabil înțelese de cineva cu mentalitatea celor din Paradisul Vânzătorilor. Din fericire, am scris tot ce mi s-a întâmplat. Cândva, în viitor, se vor găsi niște cititori inteligenți care vor beneficia de relatarea mea asupra acest sejur nenorocit printre mlaștini, când am ajuns până la fundul supremei orori.
― Ascultă ce-ți spun, Reilly!
― În descrierea mea am reușit să fac o comparație deosebit de potrivită între autobuzul turistic și un parc de distracții suprarealist.
― Mai tacă-ți gura, țipă domnul Clyde, mișcând amenințător din furculiță. Hai să facem socotelile pentru astăzi. Cât ai vândut?
― Maică Doamne, oftă Ignatius. Am știut că mai devreme sau mai târziu o să ajungem la asta.
Câteva minute, cei doi se tocmiră în legătură cu câștigul. Ignatius petrecuse de fapt dimineața șezând în Eads Plaza unde, urmărind traficul din port, mâzgălise în grabă câteva însemnări despre istoria navigației și Marco Polo. Între timp meditase la niște mijloace de a o distruge pe Myrna Minkoff, fără să ajungă la nicio concluzie satisfăcătoare. Proiectul cel mai satisfăcător era să-și procure de la biblioteca publică o carte despre muniții cu ajutorul căreia să construiască o bombă pe care, învelind-o într-o simplă hârtie, să i-o expedieze prin poștă Myrnei. Apoi își aminti că biblioteca îi suspendase legitimația de împrumut. După-amiaza şi-o pierduse cu pisica. Ignatius încercase s-o închidă în compartimentul pentru chifle, ca s-o ia la el acasă. Dar scăpase de acolo.
― Am crezut că ești destul de mărinimos să faci o reducere măcar pentru propriii tăi angajați, spuse Ignatius grav. După o analiză a încasărilor din ziua aceea, dacă scădea costul crenvurștilor pe care îi mâncase, suma cu care urma să se întoarcă acasă era exact un dolar și douăzeci și cinci de cenți.
― De fapt am devenit clientul tău cel mai bun.
Domnul Clyde își înfipse furculița în fularul vânzătorului Reilly, poruncindu-i să iasă din garaj și îl amenință că îl va da afară dacă nu va veni devreme a doua zi dimineață ca să înceapă lucrul în Cartierul Francez.
Ignatius, prost dispus, luă troleibuzul spre casă, râgâind cu atâta violență și aromă de Paradis încât, deși era aglomerație, nimeni nu voia să se așeze alături de el.
Când intră în bucătărie, mama lui îl întâmpină căzând în genunchi în fața lui și zicând:
― Doamne, spune-mi de ce m-ai pus să port această cruce-ngrozitoare? Ce-am făcut, Doamne? Spune-mi! Trimite-mi un semn! N-am păcătuit cu nimic!
― Sfârșește imediat cu blasfemia asta, țipă Ignatius. Ochii doamnei Reilly se adresau tavanului, căutând răspunsul printre crăpături și pete de grăsime. Iată de ce primire am parte după o zi descurajantă în care am luptat pentru existență pe străzile acestui oraș sălbatic.
― Ce-s semnele alea pe mâinile tale?
Ignatius privi zgârieturile cu care se alesese încercând să convingă pisica să rămână în compartimentul pentru chifle.
― Am dus o luptă apocaliptică cu o prostituată înfometată, spuse râgâind Ignatius. Fără forța mea musculară, ar fi prădat căruciorul. În cele din urmă s-a îndepărtat șchiopătând de locul bătăliei, cu zdrențele de pe ea în dezordine.
― Ignatius! Vocea doamnei Reilly era tragică. Cu fiecare zi ce trece te porți tot mai rău. Ce se-ntâmplă cu tine?
― Scoate-ți sticla din cuptor. Trebuie să se fi copt până acum. Doamna Reilly se uită pe furiș spre fiul ei și-l întrebă:
― Ignatius, ești sigur că nu ești comunis’?
― O, Doamne! urlă Ignatius. În fiecare zi, în dărâmătura asta de casă, sunt victima unei învestigații gen Mecarthy. Nu. Ți-am mai spus-o și altădată. Nu sunt un „tovarăș de drum”. Cine ți-a mai băgat și ideea asta tâmpită în cap?
― Am citit undeva-ntr-un ziar că la universitate-i plin de comuniș’.
― Ei bine, din fericire eu nu i-am întâlnit. Dacă îmi ieșeau în cale, le-aș fi tras o mamă de bătaie soră cu moartea. Îți închipui tu că aș vrea să trăiesc într-o societate unde să fie totul în comun cu persoane ca prietenii tăi Battaglia? Să mătur străzi, să sparg pietre sau să mă dedau altor asemenea activități pe care le fac necontenit oamenii în nenorocitele alea de țări? Ceea ce-mi doresc este o monarhie bună și puternică, cu un rege rafinat și decent care să aibă anumite cunoștințe de teologie și geometrie, iar eu să cultiv o Viață Interioară Bogată.
― Un rege? Vrei un rege?
― Scutește-mă de bâlbâielile tale.
― N-am mai auzit pe nimeni să vrea rege.
― Te rog! Ignatius bătu cu pumnul în mușamaua de pe masa din bucătărie. Mătură veranda, du-te în vizită la domnișoara Annie, cheamă-ți-o pe amica ta Battaglia, exersează-te cu mingea de popice afară pe alee. Lasă-mă în pace! Sunt într-un ciclu foarte prost.
― Ce-i aia „ciclu”?
― Dacă nu încetezi să mă sâcâi, am să botez prora Plymouthului tău hârbuit cu sticla de vin din cuptor, amenință Ignatius.
― Te-ai bătut c-o biată fată pe stradă, spuse cu tristețe doamna Reilly. Nu-i groaznic? Și tocma-n fața unui cărucior cu crenvurști. Ignatius, cred că ai nevoie de ajutor.
― Mă duc să mă uit la televizor, spuse furios Ignatius. Urmează programul cu ursul Yogi.
― Stai o clipă, băiete. Doamna Reilly se ridică de pe dușumea și scoase un mic plic cafeniu din buzunarul sveterului. Uite! A sosit astăzi pentru tine.
― A, da? întrebă Ignatius cu interes, luând în mână plicul. Îmi imaginez că până acum ai învățat pe de rost conținutul.
― Mai bine ține-ți mâinile în chiuvetă și spală-ți zgârieturile.
― Mai pot să aștepte, spuse Ignatius. Deschise plicul rupându-l. Văd că M. Minkoff a răspuns misivei mele cu o grabă aproape frenetică. I-am spus vreo câteva chestii destul de usturătoare.
Doamna Reilly se așeză picior peste picior pe un scaun, legănându-și șosetele albe și pantofii vechi de lac negru, în timp ce ochii și albaștri și galbeni ai fiului ei cercetau amănunțit punga de plastic desfăcută pe care era scrisă scrisoarea.
