― Tre’ s-arestez be cineva, spuse din nou agentul Mancuso, cu și mai puțină convingere ca prima dată. Plecă apoi în noul său costum, ultima glumă pe care i-o făcuse sergentul. Purta o șapcă de baseball și un costum de Moș Crăciun.
***
Ignatius o ignoră pe mama sa care bătea în ușă, plângându-se că-i adusese numai cincizeci de cenți acasă pentru munca din ziua aceea.
Măturând de pe masă cu mâna colile de hârtie Big Chief, yo-yo-ul și mănușa de cauciuc, deschise jurnalul și începu să scrie.
Dragă cititorule,
„O carte bună este sângele prețios al unui spirit maestru, îmbălsămat și pus anume la păstrare pentru viața de apoi.”
Milton
Mintea pervertită (și bănuiesc că și periculoasă) a lui Clyde a găsit încă un mijloc de a-mi înjosi ființa mea invincibilă. La început am crezut că mi-am găsit un surogat de tată în acel țar al cârnaților, marele mogul al cărnii. Dar resentimentul și gelozia pe care i le stârnesc cresc cu fiecare zi. Nu mă îndoiesc că în cele din urmă îl vor copleși și-i vor distruge mintea. Măreția fizicului meu, complexitatea concepției mele despre lume, decența și bunul gust evident în ținuta mea, grația cu care continuu să-mi fac datoria în mocirla lumii de astăzi, toate acestea îl zăpăcesc și totodată îl uluiesc pe Clyde. Acum m-a însărcinat să lucrez în Cartierul Francez, o zonă care adăpostește toate viciile pe care omul le-a conceput vreodată, în aberațiile lui cele mai sălbatice, incluzând, îmi imaginez eu, și diverse variații moderne, devenite posibile datorită minunilor științei. Cartierul se aseamănă, îmi închipui, cu Soho[22] și cu anumite părți ah Africii de Nord. Totuși, locuitorii Cartierului Francez, înzestrați cu perseverența americană și cu cunoașterea metodelor de realizare, se străduiesc probabil în acest moment să egaleze, ba chiar să depășească prin varietate și imaginație, diversificarea de care se bucură locuitorii celorlalte părți din lume unde domnește degradarea umană.
Este evident că străzile Cartierului Francez nu oferă ambianța necesară unui tânăr muncitor curat, cast, prudent și impresionabil. Oare Edison, Ford și Rockefeller au avut și ei de luptat în asemenea condiții nefavorabile?
Mintea diabolica a lui Clyde nu s-a limitat totuși la o înjosire atât de simplă. Deoarece, chipurile, sunt implicat în ceea ce Clyde numește „comerț pentru turiști”, am fost îmbrăcat într-un costum adecvat.
Judecând după clienții pe care i-am avut în această primă zi a noului traseu, „turiștii” par să fie aceiași vechi vagabonzi cărora le vindeam crenvurști și în centrul comercial. Într-o stare de stupoare cauzată de băuturi alcoolice, au rătăcit probabil până în Cartierul Francez și, astfel, mintea senilă a lui Clyde i-a clasificat drept „turiști”. Mă întreb dacă Clyde a avut vreodată prilejul să-i vadă pe degenerații, ratații și neisprăviții care cumpără și, pare-se, subzistă din produsele Paradisului. Printre ceilalți vânzători, niște ambulanți amărâți și bătuți de soartă care se numesc Buddy, Pal, Sport, Top, Buck și Ace ― pe de o parte, și clienții mei, pe de altă parte, s-ar părea că sunt prins în capcana unui limb al sufletelor pierdute. Totuși, simplul fapt că sunt niște ratați notorii, le dă un anumit merit spiritual în secolul nostru. Nu putem fi siguri dacă nu tocmai ei, aceste epave nenorocite, sunt sfinții epocii noastre: bătrâni negri de o mare frumusețe, cu ochi cafenii, bieți oameni asupriți ajunși aici din deșerturile Texasului și Oklahomei, dijmași ruinați care caută raiul în camerele mobilate urbane, invadate de rozătoare.
(Totuși, nădăjduiesc că atunci când mă voi ramoli nu va trebui să recurg la crenvurști pentru supraviețuire. Vânzarea scrierilor mele ar putea să-mi aducă oarece câștig. Și la nevoie aș putea să intru în circuitul conferențiarilor, luând exemplul dezgustătoarei M. Minkoff. Jignirile aduse de ea bunului gust și decenței au fost descrise în amănunțime cititorilor, în scopul de a elimina munții de ignoranță și obscenitate pe care îi va fi împrăștiat în diversele săli de conferințe ale națiunii noastre. Poate totuși se va găsi printre primii ei auditori o persoană de calitate, care s-o dea jos de pe podium în pumni și să-i tragă câteva lovituri de bici peste părțile ei erotice. Oricare ar fi calitățile ei spirituale, mahalalele sunt neîndoielnic sub standard în ceea ce privește confortul fizic și am serioase îndoieli că fizicul meu bine dezvoltat ar putea să se adapteze cu ușurință dormitului pe străzi. Aș avea neîndoielnic tendința să dau târcoale băncilor din parcuri. Prin urmare, însuși trupul meu mare este o garanție că nu voi cădea prea jos în structurile civilizației noastre. [La urma urmei, eu nu cred că este necesar să ajungi la fund, ca să zicem așa, pentru a-ți forma o concepție subiectivă asupra societății în care trăiești. În loc să te miști vertical în jos, te poți mișca orizontal, în afară, până la un punct de suficientă detașare unde un minim de confort uman nu este neapărat exclus. Am ajuns acolo, chiar pe marginea prăpastiei epocii noastre ― atunci când intemperanța cataclismică a mamei mele m-a catapultat, cum bine știți, în vâltoarea existenței contemporane. Ca să fiu cinstit, trebuie să spun că de atunci lucrurile au mers din ce în ce mai prost. Condițiile s-au deteriorat. Minkoff, iubita mea nepasionată, s-a întors împotriva mea. Însăși mama, agentul distrugerii mele, a început să muște mâna care o hrănește. Ciclul meu se afundă din ce în ce mai jos. O, Fortuna, spirit capricios!] Personal am constatat că lipsa hranei și a confortului, în loc să înnobileze spiritul, creează doar neliniște în psihicul omului și-ți canalizează impulsurile cele mai bune spre un singur scop: acela de a-ți procura ceva de mâncare. Deși am o Viață Interioară Bogată, am nevoie și de ceva hrană și confort.)
Dar să ne întoarcem la subiectul nostru: răzbunarea lui Clyde. Vânzătorul care străbătea înaintea mea Cartierul Francez avea un costum aproximativ de pirat, un prinos adus de Paradisul Vânzătorilor folclorului și istoriei orașului New Orleans, o încercare a lui Clyde de a uni crenvurștii cu legendele creole. Clyde m-a obligat să-l probez și eu, acolo, în garaj. Fusese firește confecționat pentru statura ofticoasă și subdezvoltată a vânzătorului dinaintea mea și oricât am tras, am întins de el și mi-am supt pieptul, a fost cu neputință ca trupul meu musculos să încapă în el. Din cauza aceasta s-a ajuns la un fel de compromis. Mi-am legat de propria mea șapcă o eșarfă roșie de pirat. În lobul urechii stângi mi-am prins un cercel mare de aur, în formă de cerc, pe care l-am găsit la un magazin de noutăți. Am fixat cu un ac de siguranță hangerul din material plastic negru de o parte a halatului meu de vânzător. Un pirat nu prea impresionant, veți spune. Și totuși, când m-am privit în oglindă, a trebuit să admit că arătam destul de bine și aveam un aer dramatic. Am fluturat sabia de abordaj spre Clyde și am strigat: „Mergi pe scândură, Amirale!”[23] Ar fi trebuit să știu că aceasta era prea mult pentru mintea sa obtuză, o minte ca un cârnat. Se alarmă teribil și începu să mă atace cu furculița lui ca o spadă. Am fandat câteva clipe unul spre celălalt, ca doi soldați lăudăroși dintr-un film istoric deosebit de tâmpit, furculița și sabia ciocnindu-se sălbatic între ele. Dându-mi seama că arma mea de material plastic nu face față împotriva unei furculițe lungi mânuite de un Matusalem înnebunit, dându-mi seama că acum Clyde își dezvăluie partea cea mai rea a caracterului său, am încercat să pun capăt micului nostru duel. Am strigat cuvinte de împăciuire; l-am rugat; în cele din urmă m-am declarat învins. Costumul meu de pirat era atât de reușit încât se vede că l-a făcut pe Clyde să creadă că ne-am întors în zilele de aur ale New Orleansului romantic, când gentlemanii își apărau onoarea în materie de crenvurști de la douăzeci de pași distanță. Atunci s-a făcut lumină în creierul meu complicat. Am înțeles că ceea ce urmărea Clyde era să mă ucidă. Ar fi avut o scuză perfectă: autoapărarea. Mă aruncasem singur în gura lupului. Din fericire pentru mine, am căzut jos, pe podea Mă retrăsesem până lângă unul dintre cărucioare, mi-am pierdut echilibrul, care este întotdeauna șubred, și am căzut. Deși m-am lovit destul de rău cu capul de cărucior, am strigat de jos, cu voce amicală: „Ai câștigat, domnule!” Apoi am mulțumit scumpei bătrâne Fortuna pentru că m-a smuls din ghearele unei morți produse de o furculiță ruginită.
Mi-am împins repede căruciorul afară din garaj și am pornit spre Cartier. În drum, pietonii aruncau priviri admirative semicostumului meu. Hangerul mi se lovea ritmic de șold, cercelul se legăna în lobul urechii, eșarfa roșie de satin strălucea în soare destul de tare ca să atragă un taur. Străbăteam cu pași mari și hotărâți orașul, mulțumit că sunt în viață, blindându-mă împotriva ororilor care mă așteptau în Cartier. Buzele mele roșii și caste rostiră tare multe rugăciuni, unele de mulțumire, altele de implorare. L-am rugat pe Sfântul Mathurin, care este invocat pentru epilepsie și demență, să-l ajute pe domnul Clyde (Mathurin este, întâmplător, și sfântul patron al bufonilor). În ce mă privește pe mine, i-am trimis un salut umil Sfântului Medericus, pustnicul care este invocat pentru tulburări intestinale. Meditând la chemarea mormântului pe care aproape o auzisem, am început să mă gândesc la mama mea, deoarece m-am întrebat întotdeauna ce reacție ar avea dacă ar fi să, mor, plătind astfel faptele ei rele. Mi-o pot imagina la înmormântare, o ceremonie ieftină și de prost-gust organizată la subsolul unui dubios salon de pompe funebre. Înnebunită de durere, cu lacrimile curgându-i șuvoi din ochii înroșiți, mi-ar smulge probabil cadavrul din coșciug, jelindu-se beată: „Nu-l luați de la mine! De ce trebuie ca cele mai frumoase flori să se ofilească și să cadă de pe ram?” Funeraliile ar degenera probabil într-un adevărat circ, cu mama care și-ar băga tot timpul degetele în cele două găuri făcute în gâtul meu de furculița ruginită a lui Clyde, blestemând și amenințând cu strigăte ca în tragediile grecești. Îmi imaginez că procedura implică multe elemente de spectacol. Totuși, regizată de mama mea, tragedia inerentă va deveni curând o melodramă. Smulgând crinul alb din mâna mea neînsuflețită, îl va rupe în două bocindu-se spre cei care mă jelesc, îmi vor binele, sărbătoresc sau au venit din întâmplare: „Asemenea acestui crin a fost și Ignatius! Acum și unul și altul sunt smulși din viață și distruși!” Vrând să-l arunce înapoi în sicriu, incapabilă cum este să țintească, va arunca crinul drept în fața mea palidă.
Pentru mama mea am trimis în zbor o rugăciune Sfintei Zita din Lucca, care și-a trăit viața ca servitoare, supunându-se multor austerități. M-am rugat în speranța că o va ajuta pe mama să lupte împotriva alcoolismului și a hoinărelilor nocturne.
Întărit de acest interludiu de rugăciuni, am ascultat cum mi se lovește hangerul de șold. Părea o armă a moralității care mă mâna spre Cartier, fiecare lovitură a plasticului spunându-mi: „Fii curajos, Ignatius. Ai o spadă teribil de iute.” Începusem să mă simt ca un cruciat.
În cele din urmă am traversat strada Canalului, prefăcându-mă că nu bag de seamă atenția pe care mi-o acordau toți cei pe lângă care treceam. Străzile înguste din Cartier mă așteptau. Un vagabond m-a rugat să-i dau un crenvurșt. I-am făcut semn să plece și am mers mai departe. Din păcate, picioarele mele nu puteau ține pasul cu sufletul. Țesuturile de sub glezne se tânguiau cerându-mi odihnă și confort, așa că am lăsat căruciorul la marginea trotuarului și m-am așezat jos. Balcoanele vechilor case atârnau deasupra mea ca niște ramuri dintr-o alegorică pădure a răului. În mod simbolic, autobuzul pentru Desire trecu vuind pe lângă mine, gazele motorului său Diesel înăbușindu-mă aproape. Închizând pentru o clipă ochii ca să meditez și în felul acesta să-mi recapăt forțele, se vede că am adormit, căci îmi aduc aminte că am fost trezit în mod grosolan de un polițist care stătea alături de mine și mă lovea în coaste cu vârful pantofului. Vreun miros pe care îl exală organismul meu exercită probabil o atracție deosebită pentru autoritățile guvernamentale. Cine altul ar fi fost acostat de un polițist în timp ce își aștepta inocent mama în fața unui magazin universal? Cine altul ar fi fost spionat și apoi reclamat pentru c-a scos o biată pisică neajutorată dintr-o rigolă? Ca o cățea în călduri, s-ar părea că atrag haite de polițiști și funcționari sanitari. Mă tem că o s-o pățesc într-o bună zi sub cine știe ce pretext ridicol. Aștept să vină ziua în care mă vor târî într-o închisoare cu aer condiționat și mă vor lăsa acolo, sub lumini fluorescente și tavan izolat acustic, să plătesc pentru faptul că am disprețuit tot ceea ce prețuiesc ei în micile lor inimi de latex.
Ridicându-mă cât sunt de înalt, un spectacol în sine ― am privit în jos spre polițistul care m-a jignit și l-am zdrobit cu o observație pe care din fericire nu a înțeles-o. Apoi am împins căruciorul mai departe în Cartier. Deoarece era începutul după-amiezii, se vedeau puțini oameni circulând pe străzi. Bănuiesc că localnicii acestei zone mai erau încă în pat, ca să-și revină în urma cine știe căror fapte indecente făcute în noaptea precedentă. Mulți aveau probabil nevoie de asistența unui medic: o cusătură, două ici și colo într-un orificiu sfâșiat sau un organ genital zdrobit. Puteam doar să-mi imaginez câți ochi sălbatici și depravați mă priveau lacom de dincolo de jaluzelele trase. Încercam să nu mă gândesc la aceasta. Începusem deja să mă simt ca o halcă de carne deosebit de savuroasă dintr-o măcelărie. Totuși nimeni nu m-a strigat ademenitor de după ferestrele oblonite. Seducători subtili, ale căror minți șirete palpitau în apartamentele întunecate. Mi s-a părut că aud totuși ceva. O cutie în care fusese suc înghețat de portocale zbură printr-una din ferestre și fu cât pe ce să mă lovească. M-am oprit și am ridicat-o să cercetez dacă micul cilindru gol nu conținea vreo comunicare. Dar nu se vedea decât un rest cleios de suc care mi s-a scurs pe mână. Să fi fost acesta un mesaj obscen? Pe când chibzuiam la această posibilitate, uitându-mă în sus spre fereastra de la care fusese aruncată cutia, un bătrân vagabond s-a apropiat de cărucior și mi-a cerut un frankfurter. Cu părere de rău i-am vândut unul, constatând pentru a nu știu câta oară că munca te întrerupe întotdeauna în momentele cruciale.
Firește că între timp fereastra de la care se aruncase cutia fuse închisă. Am mers mai departe pe stradă, privind lung spre jaluzelele lăsate și așteptând vreun semn oarecare. Pe când treceam, din mai multe clădiri se auzeau râsete dezlănțuite. Se vede că locatarii lor își petreceau timpul cu cine știe ce amuzament obscen. Am încercat să-mi astup urechile mele virginale ca să nu aud hohotele lor oribile de râs.
Niște turiști în grup se plimbau pe stradă, legănându-și aparatele fotografice și purtând ochelari de soare care sclipeau ca niște diamante. Văzându-mă, se opriră și cu accentul aspru din Vestul Mijlociu ce lovea în timpanele mele delicate ca zgomotul unei batoze (un zgomot inimaginabil de neplăcut) îmi cerură să le pozez pentru o fotografie. Încântat de atenția lor amabilă, am acceptat. Minute întregi m-au fotografiat, deoarece ca să le fac pe plac am luat diverse poziții artistice. Stând în fața căruciorului de parcă ar fi fost o corabie de pirați, într-una dintre pozele mele deosebit de reușite, mi-am agitat hangerul ținând cu cealaltă mână prora crenvurștului de tablă. Ca moment culminant, am încercat să mă cațăr pe cărucior, dar fizicul meu solid s-a dovedit a fi prea mult pentru vehiculul acela destul de șubred. A început să se rostogolească de sub mine, dar domnii din grup au fost destul de gentili să-l oprească și să mă ajute să cobor. În cele din urmă, acest grup afabil și-a luat rămas-bun. În timp ce mergeau în fața mea pe stradă, fotografiind ca nebunii tot ce vedeau, am auzit-o pe una dintre doamne spunând cu un ton milos: „Ce trist mi s-a părut! Ar fi trebuit să-i dăm ceva”. Din păcate niciunul dintre ceilalți (care erau fără îndoială conservatori de dreapta) nu a răspuns favorabil îndemnului ei la caritate, gândind, cu siguranță, că niște cenți aruncați în calea mea ar fi un vot de blam pentru prosperitatea statului…! „N-ar face decât să se ducă și să-și mai cumpere ceva de băut”, își împărtăși opinia, cu voce nazală și o mulțime de „r” -uri, o altă femeie, o bătrână zbârcită, a cărei față îi trăda apartenența la Confederația Mondială a Sindicatelor Muncitorești. Se pare că ceilalți au fost de acord cu ea, căci grupul și-a continuat drumul, îndepărtându-se.
Trebuie să recunosc că nu aș fi refuzat o donație oricât de mică. Pentru un tânăr muncitor e binevenit orice bănuț pe care poate pune mâna lui ambițioasă și harnică. În plus, s-ar fi putut ca unul dintre nătărăii aceia să câștige o avere la vreun concurs cu fotografiile mele. M-am gândit pentru o clipă să alerg după grupul de turiști, dar tocmai atunci o caricatură de turist, cu trup pirpiriu, cu pantaloni pescărești, suflând din greu sub greutatea unui aparat monstruos, cu lentile, care era desigur un aparat de filmat, îmi strigă un salut. Uitându-mă mai de aproape, am constatat că nu era altul decât agentul de stradă Mancuso. Bineînțeles că am ignorat rânjetul lui slab, machiavelic, de mongoloid, prefăcându-mă că-mi fixez mai bine cercelul. Se pare că a fost eliberat și nu mai trebuie să stea închis în toaletă. „Cum o duci?” insistă el. „Unde este cartea mea?” m-am răstit eu amenințător. „Încă n-am terminat-o. E foarte bună.” îmi răspunse el terorizat. „Profită de lecția pe care ţi-o dă”, l-am apostrofat eu. „Când o termini am să-ți cer să-mi dai în scris o recenzie a cărții și o analiză a mesajului ei pentru umanitate.” Cât încă ordinul mai răsuna impresionant în aer, am plecat mândru mai departe. Apoi, dându-mi seama că uitasem căruciorul, m-am reîntors mândru să-l recuperez. (Căruciorul acesta este o responsabilitate teribilă. Am impresia că mi s-a încredințat un copil handicapat, care necesită o atenție permanentă. Mă simt ca o găină care stă pe un ou de tablă deosebit de mare.)
Și astfel se făcuse aproape ora două, iar eu vândusem exact un crenvurșt. Tânărul vostru muncitor trebuie să se grăbească, dacă țelul său este succesul. Cei din Cartierul Francez se pare că nu consideră că un frankfurter este o mare delicatesă, iar turiștii se pare că n-au venit în vechiul și pitorescul N.O. Ca să se îmbuibe cu produsele Paradisului. Mă tem că voi avea ceea ce se cheamă în terminologia noastră comercială, o problemă cu marfa. Nemernicul de Clyde s-a răzbunat dându-mi un traseu care este un fel de „Elefant Alb”, termen pe care l-a folosit o dată în cursul uneia dintre conferințele noastre de afaceri, cu privire la mine. Resentimentul și gelozia m-au doborât încă o dată.
Pe deasupra, trebuie să născocesc un mijloc de a trata ultimele afronturi primite de la M. Minkoff. Poate Cartierul îmi va procura ceva material: o campanie pentru susținerea bunului gust și a decenței, pentru teologie și geometrie (poate).
Notă socială: într-unul din cinematografele din centru va rula curând un film nou cu actrița mea favorită, ale cărei ultime excese într-un film muzical din lumea circului m-au uluit și m-au copleșit. Trebuie să fac în așa fel încât să mă duc să-l văd. Doar căruciorul îmi stă în cale. Noul ei film este considerat o comedie „sofisticată” și în el atinge cu siguranță noi culmi ale perversiunii și blasfemiei.
Notă despre sănătate: Uimitoare creștere a greutății, datorită fără îndoială neliniștii cauzate de faptul că scumpa mea mamă este din ce ce mai antipatică. Este un truism al firii omenești: oamenii încep să-iurască pe cei care îi ajută. De aceea mama s-a întors împotriva mea.
Lance, Tânărul Vostru Muncitor Asediat
***
Frumoasa fată surâse încurajator spre doctorul Talc și șopti:
― Îmi plac cursurile dumneavoastră. Vreau să spun că sunt grozave.
― A, da? răspunse încântat Talc. Ești foarte amabilă. Mă tem că au un caracter cam general.
― Felul cum tratați istoria este atât de vital, de contemporan, atât reconfortant de neortodox.
― După părerea mea ar trebui eliminate câteva dintre vechile forme de abordare. Vocea lui Talc era pedantă și gravă. Oare să o invite pe ființa aceasta încântătoare să bea ceva cu el? Istoria este, la urma urmei, un obiect în evoluție.
― Știu, spuse fata, deschizând ochii destul de mult ca Talc să se poată pierde, câteva secunde, în albastrul lor.
― Nu doresc decât să rețin interesul studenților. Ca să dăm lucrurile pe față, studentului obișnuit puțin îi pasă de Britania celtică. De fapt, și mie la fel. De aceea simt totdeauna că există o legătură specială între mine și clasele mele.
― Știu.
Întinzându-se să-și ia poșeta, fata se frecă grațios de mâneca hainei scumpe de tweed a profesorului. Talc se înfioră la atingerea ei. Acesta era genul de fată care ar fi trebuit să frecventeze universitatea și nu una ca tipa aia îngrozitoare, Minkoff, brutală și dezmățată. Fusese aproape violată de unul dintre îngrijitori, chiar în fața biroului său. Domnul Talc se cutremura numai gândindu-se la domnișoara Minkoff. În clasă îl insultase, îl provocase și îl umilise la tot pasul, ba îl ațâțase și pe monstrul de Reilly împotriva lui și-l atacaseră împreună. Nu-i va uita niciodată pe cei doi. Nimeni din facultate de altfel nu-i va uita. Erau ca doi huni trecând ca o vijelie prin Roma. Doctorul Talc se întrebă într-o doară dacă se căsătoriseră până la urmă. Fiecare dintre ei îl merita cu vârf și îndesat pe celălalt. Poate fugiseră amândoi în Cuba.
― Unele dintre personajele istorice sunt atât de obtuze, remarcă fata.
