― Ia mai taci, strigă doamna Levy la ea și o împinse înapoi pe divan, unde adormi imediat din nou.
― Unul dintre agenți, continuă calm domnul Levy, un tip care arată foarte agresiv, mi-a dat ceva speranțe. Ca toți ceilalți, mi-a spus la început: „Nimeni nu mai vrea azi o fabrică de îmbrăcăminte. Piața de desfacere e inexistentă. Proprietatea dumitale e demodată. Ar fi nevoie de mii de dolari pentru a o repara și moderniza. Ai șine mobile pentru transportul mărfurilor cu trenul, dar mărfurile ușoare se transportă în ziua de azi cu camioanele și fabrica nu-i bine plasată pentru camioane. Trebuie să traversezi orașul ca să ajungi pe autostradă. Comerțul cu confecții nu mai merge în sud. Nici măcar terenul nu valorează mult. Întreaga zonă s-a transformat într-o mahala.” Și așa mai departe. Dar acesta a fost unicul agent care a spus că s-ar putea să trezească interesul unui lanț de magazine universale, care poate ar cumpăra fabrica pentru a o transforma în magazin. Am mai prins curaj ascultându-l. Dar apoi mi-a vorbit de un obstacol. Nu există loc de parcaj în împrejurimile fabricii. Nivelul de viață al celor din cartier e prea scăzut ca să justifice un magazin universal și așa mai departe. A spus că unica speranță ar fi să o închiriez ca depozit. Dar și aici a urmat ceva în legătură cu autostrada. Deci nu fi îngrijorată. Levy Pants e tot a noastră, ca o oală de noapte pe care am fi moștenit-o.
― O oală de noapte? Sudoarea și sângele tatălui tău înseamnă o oală de noapte? Văd care e motivul pentru care vrei să vinzi fabrica: să distrugi ultimul monument al realizărilor tatălui tău.
― Levy Pants e un monument?
― De ce am vrut eu să lucrez acolo n-am să știu niciodată, spuse supărată domnișoara Trixie dintre pernele unde o fixase doamna Levy. Sunt bucuroasă că sărmana Gloria a scăpat la timp de acolo.
― Vă rog să mă scuzați, doamnelor, spuse domnul Levy, fluierând printre dinți. Puteți vorbi despre Gloria și fără mine.
Se ridică și se duse în cada de baie cu vârtejuri. În timp ce apa se învolbura și se agita în jurul lui, se întreba cum va putea vreodată scăpa de Levy Pants punând-o în cârca vreunui sărman cumpărător. Doar trebuia să poată fi și ea folosită vreodată pentru ceva. Un patinoar? O sală de gimnastică? O catedrală pentru negri? Apoi se întrebă ce s-ar întâmpla dacă ar duce pe dig planșeta pentru exerciții fizice a doamnei Levy și ar arunca-o în golf. Se șterse cu grijă, își puse halatul de pluș și se duse din nou în camera de gimnastică.
Domnișoara Trixie stătea în capul oaselor pe divan. Obrazul îi fusese șters de cremă. Gura îi era mânjită cu ruj portocaliu. Ochii ei miopi erau accentuați cu fard de pleoape. Doamna Levy aranja o perucă neagră frumos coafată peste părul rărit al bătrânei.
― Ce naiba îmi mai faci acum? o întrebă domnișoara Trixie pe binefăcătoarea ei. Am să mă răzbun și pentru asta!
― Nu-ți vine să crezi, nu-i așa? îl întrebă mândră doamna Levy pe soțul ei, cu un glas care nu mai avea nici urmă de ostilitate. Uită-te bine la ea!
Domnului Levy nu-i venea să creadă. Domnișoara Trixie arăta exact ca mama doamnei Levy.
***
La cârciuma lui Mattie Ramble, Jones își turnă un pahar cu bere și își afundă dinții lungi în spuma ei.
― Femeia aia, Lee, se poartă rău cu tine, Jones, îi spunea domnul Watson. Ce nu pot eu să sufăr e să văd un negru care face haz de necaz pentru că-i negru. Și tocma’ asta face ea cu tine, punându-te să trudești ca robu’ de pe-o plantație.
― Aău? Păi ăi de culoare o duc destul de greu și făr’ să mai râdă ăilalți de ei pen’ că-s negri. Drace! Mare greșeală am făcut cân’ i-am spus lu’ javra de Lee că mutra aia de polițai mi-a zis că tre’ să-mi cat o slujbă. Era mai bine să-i zic că m-a trimis la ea oficiu’ de plasare, s-o bag puțin în sperieți.
― Du-te mai bine la secția de poliție și spune-le că pleci din locu’ ăla, da’ o să-ți cați altă slujbă.
― Hei! Nu mă duc la nicio secsie și nu-mi bat gura să spui nimic unui pulițai. Aia-i destul s-arunce ochii pe mine că mă și bagă la zdup. Ăi de culoare nu po’ găsi slujbă, da’ pe un’ să intre-n pușcărie găsesc îndat’. La-nchisoare îți dă regulat ceva de halit. Da’ eu mai bine mor de foame afară. Mai bine frec podelele la curve decât să fiu la-nchisoare, să fac tăblițe de-nmatriculare, preșuri, curele și alte rahaturi. Prost am fost să mă las prins ca șoarecu-n capcană la Bucuria Nopții! Tre’ să văd eu singur ce-am să fac.
― Eu to’ zic să te duci la poliție și să le spui c-ai să fii o vreme făr’ de slujbă.
― Mda. Făr’ de slujbă vro cinzeci de ani. Eu n-am văzut pe nime’ să umble bezmetic dup-un muncitor negru fără meserie. Una ca Lee cunoaște-o droaie de pulițai. Că altfel, bordelu’ ăla amărât cu fata care-mpinge mușteriii să bee ar fi de mult închis. N-am de gân’ să risc să mă duc la puliție, să dau tocma’ d-un preten de-a’ ei și să-i spun: „Hei nene, vrau s-o fac pe vagabontu’ un timp.” Și el să-mi zică: „Bine, băiete hai mai bine să te-nchid un timp!”
― Și cu sabotaju’ cum merge?
― Nu cine știe ce. Lee m-a pus ieri să muncesc ore suplementare, c-a văzut că s-a-ngroșat jegu’, așa că nu lipsește mult pân’ ce amărâții ei de clienți o să fie-n praf pân’ la glezne. Draci! Ț’-am zis că i-am scris adresele p-unu din pachetele pen’ cei orfani, așa că dacă le mai împarte la Fundurile Unite s-ar putea să primească ș-un răspuns la ele. Crăp să văd ce-o aduce adresa aia! Poate c-aduce puliția.
― Văd eu bine că n-ajungi nicăieri. Du-te și vorbește cu sticleții omule. Ei au să te-nțeleagă.
― Mi-e frică de puliție, Watson. Și ție ț-ar fi dac-ai fi intrat ca orice om la Woolworth, ș-un pulițai te-ar fi târât ca pe mine la secsie. Mai ales că Lee s-a tăvălit cred cu juma’ din cei de la puliție. Aău! Jones trimise în sus ceva ce părea să fie un nor, unul radioactiv din care treptat se desprindea câte ceva și cădea pe bar și pe frigiderul plin cu carne marinată. Zi, ce s-a mai întâmplat cu nătărău’ ăla care a fost data trecut-aci? Ăl’ de lucra la Levy Pants. A mai dat p-aci?
― Omu’ ăla de vorbea de-o demostrațe?
― Mda, ăl’ de zicea că-i conduce un grăsan alb și le zice c-ar fi bine s-arunce o bombă nucleară p-acoperișu’ fabricii, ca să s-omoare și ăi de scapă să-nfunde pușcăria…
― Nu l-am mai văzut de atunci.
― Păcat. Aș vrea să aflu p-un’ se mai învârte smintitu’ ăla gras. Poate-am să sun la Levy Pants să-ntreb de el. Mi-ar place să-l fac să pice la Bucuria Nopții ca o bombă nucleară. Îm’ pare că-i ce ne trebe ca s-o facă pe muierea aia de Lee să se scape-n chiloț’. Ăău! Dac-o să mă pună portar, o sabotez cum neam de neam de negru n-a sabotat păzin’ pe plantațe. O să-i ardă to’ bumbacu-n câmp pân’ voi fi gata eu cu sabotaju’!
― Ai grijă ce faci, Jones. Nu te băga-n bucluc.
― Uh-haa!
***
În ultimul timp, Ignatius începuse să se simtă din ce în ce mai rău. Valva lui părea lipită și oricât se balansa nu reușea s-o deschidă. Râgâituri voluminoase se desprindeau din pungile cu gaze ale stomacului și o porneau pe traseul aparatului digestiv. Unele scăpau zgomotoase. Altele se rătăceau și ajungeau în piept dându-i niște arsuri teribile.
Cauza materială a acestui declin al sănătății era, își dădea el seama, consumul prea susținut de produse ale Paradisului. Dar mai erau și alte motive mai subtile. Mama sa devenea din ce în ce mai îndrăzneață și pornită pe față împotriva lui. Îi era imposibil s-o mai țină în frâu. Se alăturase poate vreunui grup marginal de extremă dreaptă care o făcea să fie beligerantă și ostilă. În orice caz, era evident că de o bucată de vreme susținea în bucătăria ei cafenie o campanie împotriva disidenților, punându-i tot felul de întrebări cu privire la filosofia sa politică. Ceea ce era într-adevăr ciudat. Mama lui fusese întotdeauna deosebit de apolitică, votând numai candidații care păreau să-și fi tratat bine mamele. Doamna Reilly îl susținuse perseverent pe Franklin Roosevelt la patru alegeri prezidențiale, nu din cauza noii sale politici economice, ci pentru că mama lui, doamna Sara Roosevelt, părea să fi fost respectată și tratată bine de fiul ei. Și tot așa doamna Reilly îl votase nu atât pe Harry Truman, ci pe femeia Truman care stătea în fața casei ei victoriene din Independence, Missouri. Pentru doamna Reilly, Nixon și Kennedy însemnau Hannah și Rose. Candidații fără mame îi produceau confuzie și nu știa ce să facă. La alegerile fără mame stătea acasă. Ignatius nu putea pricepe ce o determină să facă așa deodată aceste eforturi stângace ca să susțină felul de viață american împotriva fiului ei.
Apoi era Myrna, care îi apăruse într-o serie de vise ce luau forma vechiului serial Batman, văzut la Prytania pe când era copil. Capitolele se succedau. Într-unul deosebit de înfiorător, visă că stă pe platforma unui metrou, reîncarnat în Sfântul James cel Mic care a fost martirizat de evrei. Myrna apăruse la o cruce de barieră, purtând o placardă pe care scria: CONGRESUL NON-VIOLENT PENTRU CEI LIPSIȚI DE VIAȚĂ SEXUALĂ și începuse să-l șicaneze. „Iisus va veni în fruntea noastră”, proroci maiestuos Ignatius, Sfântul James. Dar Myrna, râzând batjocoritor, îl împinse cu placarda între șinele metroului care tocmai venea în viteză. Se trezise exact când metroul era pe punctul să-l strivească. Visele cu M. Minkoff deveniseră mai rele decât vechile și înfiorătoarele coșmaruri cu autobuzul turistic, cele în care Ignatius, stând impunător pe platforma de sus, se afla în câte un autobuz blestemat ce trecea peste poduri cu șine, sau pe pistele unor aeroporturi, gata să se ciocnească cu câte un avion cu reacție care aterizase și se îndrepta spre el. Noaptea era chinuit de vise, iar ziua de traseul imposibil pe care i-l fixase domnul Clyde. Nimeni din Cartierul Francez nu părea interesat de crenvurști. Și, în consecință, câștigul pe care îl aducea acasă era tot mai mic, iar mama lui tot mai acră. Când și cum avea oare să se sfârșească acest ciclu vicios?
Citise într-un ziar de dimineață că o asociație artistică de femei deschisese o expoziție de pictură în Aleea Piratului. Închipuindu-și că exponatele jignesc suficient bunul gust ca să-l intereseze un timp, își împinse căruciorul pe aleea pietruită îndreptându-se spre diversele lucrări de artă care atârnau de stâlpii gardului din spatele catedralei. În partea din față a căruciorului, în încercarea de a atrage clienți printre cei din cartier, Ignatius lipise o coală de hârtie Big Chief pe care scrisese cu cretă colorată: DOISPREZECE ȚOLI (12) DE PARADIS. Până în momentul acela nimeni nu reacționase la acest anunț.
Aleea era plină de doamne bine îmbrăcate, cu pălării mari. Ignatius intră cu partea din față a căruciorului în mijlocul lor și înaintă împingându-l. O femeie citi anunțul de pe coală și începu să țipe îndemnându-și tovarășele să se dea la o parte din calea ciudatei apariții care se ivise la expoziție.
― Doriți crenvurști, doamnelor? întrebă amabil Ignatius. Ochii doamnelor inspectară anunțul, cercelul, fularul, sabia și se rugară să plece de acolo. Rău ar fi fost și dacă ar fi plouat pe expoziția lor. Dar una ca asta!
― Crenvurști, crenvurști, striga Ignatius puțin supărat. Delicatese din bucătăriile igienice ale Paradisului.
Râgâi cu violență în timpul pauzei care urmase. Doamnele se prefăceau că privesc cerul și mica grădină din spatele catedralei.
Ignatius, abandonând cauza pierdută în ciuda reclamei de pe cărucior, se duse spre gard ca să privească picturile în ulei, pastelurile și acuarelele atârnate de el. Deși stilul imatur varia de la un tablou la altul, subiectele picturilor erau oarecum asemănătoare: camelii plutind în vase cu apă, azalee torturate în aranjamente florale pretențioase, magnolii ce arătau ca niște mori de vânt albe. Ignatius privi un timp cu furie picturile, de unul singur, deoarece doamnele se îndepărtaseră de gard, formând ceva ce părea să semene cu un pichet de apărare. Căruciorul stătea de asemenea părăsit pe pavajul de piatră, la câțiva pași de noul membru al asociației artistice.
― Maică Doamne! mugi Ignatius după ce se plimbase în sus și în jos de-a lungul gardului. Cum îndrăzniți să prezentați asemenea orori publicului?
