― E foarte adevărat, consimți Talc, gata să se alăture oricărei campanii împotriva personajelor din istoria Angliei, care fusese tortura existenței sale atâția ani. Chiar să și-i aducă aminte pe toți la rând îi dădea o mare bătaie de cap. Tăcu ca să-și aprindă o țigară și să-și dreagă glasul, căci simțea că i-a rămas în gât flegma istoriei Angliei. Toți au făcut atât de multe greșeli prostești.
― Știu! Fata se privi în oglinjoara pudrierei. Apoi ochii i se înăspriră și vocea îi deveni puțin mai rece. Dar nu vreau să vă fac să pierdeți timpul flecărind despre personaje din istorie. Doream doar să vă întreb ce s-a întâmplat cu lucrarea mea pe care v-am predat-o în urmă cu vreo două luni. De fapt aș vrea să știu cam ce notă voi căpăta la acest curs.
― A, da, spuse vag domnul Talc. Euforia lui plină de speranță se dezumflă. În fond toate studentele erau la fel. Fata aceasta drăguță semăna acum cu o femeie de afaceri cu privirea oțelită, care controla și aduna profitul notelor ei. Spui că mi-ai adus o lucrare, nu-i așa?
― Absolut. Era într-un dosar galben.
― Să văd dacă pot s-o găsesc.
Doctorul Talc se ridică și începu să caute deasupra unui biblioteci, răscolind niște vrafuri vechi de lucrări, dări de seamă, teze semestriale. În timp ce aranja din nou teancurile răvășite, o coală veche de hârtie liniată, împăturită în formă de avion, căzu dintr-un dosar și lunecă pe podea. Talc nu observă avionul, era doar unul din multele care intraseră plutind prin fereastra lui cu câțiva ani în urmă. În timp ce ateriza, fata îl ridică și văzând ceva scris pe coala gălbuie, îl despături:
„Talc: Ești vinovat că ai indus în eroare și ai pervertit tineretul. Te condamn să fii spânzurat de testiculele tale subdezvoltate și lăsat să mori. ZORRO”
Fata mai citi o dată mesajul scris cu creion roșu și, profitând de faptul că Talc tot mai răscolea hârtiile de deasupra bibliotecii, își deschise poșeta, băgă avionul înăuntru și o închise cu un țăcănit.
ZECE
Gus Levy era băiat de treabă. Era și un bun camarad. Avea prieteni în toată țara printre fondatori și antrenori, instructori și manageri. La orice arenă, stadion sau pistă, Gus Levy putea fi sigur că cel puțin o cunoștință a sa lucra acolo. Printre amicii săi erau și proprietari și vânzători de bilete și jucători. Ba chiar primea în fiecare an, de Crăciun, câte o felicitare de la un vânzător ambulant de alune, care își vindea marfa în parcarea stadionului Memorial din Baltimore. Se bucura de multă simpatie.
La Conacul lui, Levy stătea doar în intervalele când nu era niciun fel de sezon sportiv. Acolo nu avea prieteni. De Crăciun, singurul semn festiv, singurul barometru al spiritului sărbătoresc în cinstea nașterii Mântuitorului era apariția fiicelor sale. De îndată ce soseau de la universitate, tăbărau pe el pretinzând să le dea mai mulți bani și amenințau să nu-l mai recunoască niciodată drept tată dacă va continua să se poarte rău cu mama lor. În vederea Crăciunului, doamna Levy întocmea nu o listă a darurilor, ci o listă a nedreptăților și brutalităților a căror victimă fusese din august încoace. Fetele găseau această listă în pantofi. Singurul dar pe care doamna Levy îl cerea fetelor ei era să-l atace pe tatăl lor. Doamna Levy iubea Crăciunul.
Acum, domnul Levy stătea acasă, așteptând să vină primăvara. Gonzalez îi făcuse rezervările pentru Florida și Arizona. Dar la Conacul lui Levy părea să se sărbătorească din nou Crăciunul, iar domnul Levy gândea că ceea ce se petrecea acum acolo ar fi putut fi amânat până la plecarea lui în taberele de antrenament.
Doamna Levy o întinsese pe domnișoara Trixie pe canapeaua lui favorită, cea acoperită cu nailon galben, și o ungea pe bătrână cu cremă pe față. Din când în când domnișoara Trixie scotea limba și gusta puțină cremă de pe buza de sus.
― Îmi vine să vomit privind această scenă, spuse domnul Levy. N-ai putea s-o plimbi pe afară? E o zi frumoasă.
― Îi place canapeaua asta, răspunse doamna Levy. Las-o să se bucure și ea. De ce nu te duci tu afară să-ți lustruiești mașina sport?
― Liniște, sâsâi domnișoara Trixie, printre splendizii dinți falși pe care tocmai i-i cumpărase doamna Levy.
― Ia te uită, spuse domnul Levy. Se crede într-adevăr stăpână aici.
― În felul acesta își afirmă personalitatea. Te deranjează? Dinții i-au dat puțină încredere în sine. Firește, îi porți femeii pică și pentru atâta lucru. Încep să înțeleg de unde-i vine sentimentul de nesiguranță. Am constatat că Gonzalez o ignoră tot timpul și o face, într-o sută de feluri, să se simtă nedorită. În subconștientul ei urăște Levy Pants.
― Parcă numai eu? spuse domnișoara Trixie.
― Trist, foarte trist, fu unicul răspuns al domnului Levy. Domnișoara Trixie mormăi ceva și aerul îi ieși șuierând printre buze.
― Și acum hai s-o sfârșim, spuse domnul Levy. Te-am lăsat să te joci făcând aici o mulțime de lucruri ridicole. Acesta din urmă nu are niciun rost. Dacă vrei să deschizi un salon de înmormântări, aranjez eu totul. Dar nu în camera unde fac eu exerciții. Șterge-i acum porcăria aceea de pe față și dă-mi voie să o duc înapoi în oraș. Lasă-mă să mă bucur și eu de puțină pace cât timp mai stau acasă.
― Așa. Te-ai înfuriat dintr-o dată. Cel puțin ai și tu o reacție normală. Este ceva neobișnuit pentru tine.
― Faci toate acestea numai ca să mă înfurii? Poți să mă înfurii și fără să te străduiești atâta. Și acum las-o în pace. Singura ei dorință este să se pensioneze. E ca și cum ai chinui un animal necuvântător.
― Sunt o femeie foarte atrăgătoare, mormăi domnișoara Trixie în somn.
― Ascultă ce spune, strigă fericită doamna Levy. Și tu vrei să o arunci afară în zăpadă? Abia am reușit să-i pătrund în suflet. E ca un simbol a tot ce tu n-ai reușit să faci.
Dintr-o dată domnișoara Trixie sări în picioare și se răsti la ei.
― Unde-i apărătoarea mea de ochi?
― Începe să fie amuzant. Așteaptă numai să-și înfigă dinții ăia de cinci sute de dolari în tine.
― Cine mi-a luat apărătoarea de ochi? întrebă cu voce cruntă domnișoara Trixie. Unde mă aflu? Ia-ți mâinile de pe mine!
― Drăguțo, începu doamna Levy, dar domnișoara Trixie adormise din nou, într-o rână, mânjind canapeaua cu crema de pe față.
― Ascultă, Zână Bună! Cât te-a costat până acum acest mic joc? Și să știi că n-am de gând să dau bani ca să schimb tapițeria divanului!
― Ai dreptate. Cheltuiește-ți toți banii pe cai. Lasă ființa asta umană să se bălăcească în noroi.
― Ar fi mai bine să-i scoți dinții ăia din gură până nu-și mușcă limba. Atunci chiar că ai terminat-o.
― Vorbind despre limbă, să fi auzit tot ce mi-a spus ea azi despre Gloria. Doamna Levy făcu un gest care sugera acceptarea nedreptății și a tragediei. Gloria era bunătatea însăși. A fost prima persoană care după ani și ani de zile s-a interesat puțin de domnișoara Trixie. Și așa, din senin, vii tu într-o zi şi-o azvârli pe Gloria afară din viața ei. Cred că a suferit un șoc teribil. Fetelor le-ar plăcea să le vorbesc despre Gloria. Mă tem că or să-ți pună anumite întrebări.
― Pot paria că or să-mi pună. Știi ceva, am impresia că-ți pierzi mințile. Nu există nicio Gloria. Dacă mai stai mult de vorbă cu mica ta protejată de colo, ai s-o iei și tu razna împreună cu ea. Când Susan și Sandra vor veni acasă de Paști, te vor găsi săltând pe planșetă cu o sacoșă plină de petice în brațe.
― A, da. Înțeleg. E sentimentul tău de vinovăție pentru incidentul acela cu Gloria. Lupți împotriva lui. Totul se va sfârși foarte rău, Gus. Te rog, renunță la una dintre competițiile alea sportive și du-te să-l consulți pe medicul lui Lenny. Omul acela face minuni, crede-mă.
― Atunci de ce nu-i ceri să ia Levy Pants de pe capul nostru? Am vorbit săptămâna aceasta cu trei agenți. Toți mi-au spus că este proprietatea cel mai greu de vândut care a trecut vreodată prin mâna lor.
― Gus, am auzit corect? Te-am auzit spunând ceva despre vânzarea moștenirii tale? Țipă doamna Levy.
― Liniște! mârâi domnișoara Trixie. O să vă aranjez eu! Aveți răbdare. O să vă dau ceea ce meritați. Am să vă arăt eu vouă!
