― Vă rog avansați, domnule, spuse o femeie mai curajoasă.
― Magnoliile nu arată așa, spuse Ignatius, îndreptându-și brusc sabia de abordaj spre magnolia din pastelul care îi jignise privirile. Dumneavoastră, doamnelor, aveți nevoie de un curs de botanică. Și poate și de geometrie.
― Nimeni nu te obligă să privești lucrările, spuse o voce ofensată dintr-un grup, vocea doamnei care pictase magnolia respectivă.
― Ba trebuie să le privesc, țipă Ignatius. Dumneavoastră aveți nevoie de un critic cu o brumă de gust și decență. Dumnezeule mare! Care dintre dumneavoastră a pictat camelia aceasta? Răspundeți-mi! Apa din vas pare ulei de motor.
― Lasă-ne în pace, spuse o voce stridentă.
― Ar fi mai bine, doamnelor, să renunțați de a mai organiza ceaiuri și prânzuri și să vă puneți pe treabă ca să învățați cum se desenează, tună Ignatius. Mai întâi este nevoie să învățați cum se mânuiește pensula. V-aș sugera să vă întâlniți și să începeți pictând toate deodată casa cuiva.
― Pleacă de aici!
― Dacă vreuna dintre voi, artistelor, ar fi luat parte la decorarea Capelei Sixtine, aceasta ar fi ajuns să arate ca o gară deosebit de vulgară, se răsti Ignatius.
― Nu avem de gând să ne lăsăm insultate de un vânzător ambulant grosolan, spuse, vorbind de sus, o purtătoare de cuvânt din ceata de pălării cu boruri.
― Văd acum, țipă Ignatius, voi sunteți cele care distrugeți reputația vânzătorilor de crenvurști.
― E nebun!
― E atât de vulgar!
― Atât de grosolan!
― Să nu-l încurajați!
― Nu vrem să te mai vedem aici, spuse simplu și mușcător purtătoarea de cuvânt.
― Cred și eu că nu vreți! spuse Ignatius respirând greu. Probabil că vă este teamă de cineva care nu-i desprins de realitate, care vă poate vorbi sincer despre felul jignitor în care ați tratat pânzele.
― Te rog să pleci, porunci femeia.
― Asta și fac. Ignatius apucă mânerul căruciorului și plecă împingându-l. Voi toate ar trebui să cădeți în genunchi și să-mi cereți iertare pentru ceea ce am văzut aici pe gard.
― E clar că orașul acesta a luat-o la vale, dacă unul ca ăsta e lăsat să umble liber pe străzi, spuse o femeie, în timp ce Ignatius se îndepărta legănat pe alee.
Ignatius fu mirat să simtă o pietricică lovindu-l în cap pe la spate. Furios, împinse mai departe căruciorul până ajunse aproape de capătul aleii. Acolo lăsă căruciorul pe o cărăruie, ca să nu se vadă. Îl dureau picioarele și în timp ce se odihnea nu voia să-l deranjeze nimeni cerându-i un cârnat. Deși negustoria mergea cât se poate de prost, erau momente în care omul trebuia să privească lucrurile în față și să pună binele lui personal mai presus de orice. Dacă va continua mult s-o facă pe vânzătorul ambulant, picioarele i se vor transforma în niște cioturi însângerate.
Ignatius se așeză cu greu pe scările laterale ale catedralei. Greutatea sporită din ultimul timp și balonarea cauzată de valva care nu funcționa cum trebuie făceau incomodă orice poziție în afară de statul culcat sau în picioare. Scoțându-și cizmele, începu să-și examineze tălpile mari ca niște lespezi.
― O, Doamne, exclamă o voce de deasupra lui Ignatius. Pe cine vă’ eu aici? Am venit să mă uit la expoziția asta îngrozitoare și nasoală și pe cine găsesc ca exponat numărul unu? Pe fantoma lui Lafitte, piratul. Nu, e Arbuckle cel Gras. Sau poate Marie Dressler? Lămurește-mă repede că mor.
Ignatius privi în sus și-l văzu pe tânărul care cumpărase pălăria mamei sale la Bucuria Nopții.
― Pleacă de aici, pramatie! Unde-i pălăria mamei mele?
― A, pălăria aia, spuse tânărul, oftând. Mi-e teamă că a fost distrusă în toiul unei petreceri. Toți se dădeau în vânt după ea.
― Nu mă îndoiesc de asta. N-am de gând să te întreb cum anume a fost nimicită.
― Oricum nu mi-aș aduce aminte. În noaptea aceea, săracul de mine a trebuit să înghit prea mult Martini.
― O, Doamne!
― Dar spune-mi, ce Dumnezeu faci în costumul acesta bizar? Arăți ca Charles Laughton[24] costumat în Regina Țiganilor. Pe cine vrei să întruchipezi? Vreau și eu să știu.
― Pleacă de aici, filfizonule. Ignatius râgâi și eliminarea gazelor din stomac răsună cu ecou printre zidurile aleii. Asociația artistică a doamnelor își întoarse pălăriile în direcția de unde se auzea sunetul vulcanic. Ignatius privi lung la sacoul de catifea bej al tânărului, la sveterul de cașmir și bucla blondă de păr care cădea peste fruntea feței sale agere și sclipitoare. Pleacă din ochii mei până nu dau cu tine de pământ.
― Pe cinstea mea, spuse tânărul, râzând cu hohote mici, copilărești, pline de veselie. Chiar ești țicnit, nu-i așa?
― Cum îndrăznești! țipă Ignatius. Își desprinse sabia și începu să lovească gambele din fața lui cu arma de plastic. Tânărul, chicotind, țopăia în dreapta și în stânga, ca să evite loviturile. Mișcările lui sprintene îl făceau să fie o țintă dificilă. În cele din urmă se îndepărtă în pas de dans pe alee, fluturând din mână spre Ignatius. Acesta apucă una din cizmele lui ca de elefant și o aruncă spre tânărul ce făcea piruete.
― Aa! strigă acesta. Prinse cizma și o aruncă îndărăt spre Ignatius, lovindu-l drept în față.
― O, Doamne! M-a desfigurat!
― Taci din gură.
― Mi-ar veni ușor să te denunț pentru că m-ai atacat.
― În locul tău m-aș păzi cât aș putea de poliție. Ce crezi că ar spune văzând cum ești îmbrăcat, Mary Marvel[25]? Și vrei să mă denunți pentru atac? Hai să fim realiști. Mă mir chiar că ți se dă voie să te plimbi prin oraș în costumul ăsta de ghicitor. Tânărul scoase bricheta, își aprinse un Salem și o puse la loc. Și cu picioarele alea goale și sabia de jucărie. Glumești?
― Poliția va crede tot ce spun eu.
― Ia încearcă!
― S-ar putea să te închidă pentru mai mulți ani.
