― Mă întreb de ce nu se mai ivește bătrânu’.
― Poate nici nu vine, Santa. Doamna Reilly termină băutura din pahar. Am să-mi mai fac unu’, dacă-mi dai voie. Am necazuri.
― Dă-i înainte, puiule. Am să-ți duc haina în bucătărie ș-am să văd ce mai face Angelo. Pân-acu’ chiar c-am avut parte de doi musafiri foarte veseli. Trag nădejdea că bătrânu’ n-o să cadă și să-și rup-un picior venind încoa’.
După ce o văzu ieșind pe Santa, doamna Reilly își umplu un pahar de whisky, adăugând doar puțin Seven-Up. Luă lingura, gustă salata de cartofi și, curățind lingura cu buzele, o puse din nou pe șervețelul de hârtie. Dinspre familia din cealaltă jumătate a casei în care locuia Santa, începu să se audă ceva ce aducea a ceartă. Sorbind băutura, doamna Reilly își lipi urechea de perete încercând să prindă înțelesul țipetelor.
― Angelo ia niște medicamente de tuse, spuse Santa, întorcându-se în salon.
― Casa asta a ta are pereți foarte buni, dragă, spuse doamna Reilly care nu fusese în stare să înțeleagă motivul pentru care se stârnise cearta de dincolo de zid. Păcat că nu locuim eu și Ignatius acolo. Domnișoara Annie n-ar mai avea de ce se plânge.
― Unde-o fi bătrânu’? întrebă Santa, privind spre obloanele de la intrarea din față.
― Poate nici n-are să vină.
― Poate-a uitat.
― Așa se-ntâmplă cu bătrânii, dragă.
― Nu-i chiar așa bătrân, Irene.
― Câți ani are?
― Cam vreo șaizeci și cinci, cred eu.
― De, asta nu-nseamnă prea bătrân. Biata mea tanti Marguerite, aia despre care ți-am spus că au bătut-o niște draci de copii ca să-i ia cincizeci de cenți din pungă, împlinește optzeci. Doamna Reilly își termină băutura. Santa, te superi dacă-mi mai torn un pahar?
― Irene, ai să cazi lată la pământ, fato. N-am chef să-i prezint bătrânului ăluia drăguț o bețivancă.
― Îmi torn doar puțin, dragă. Am nervi astă-seară. Doamna Reilly își turnă în pahar o cantitate bună de whisky și se așeză pe sofa, strivind una din pungile cu cartofi crocanți.
― O, Cerule, ce-am mai făcut acum?
― Ai făcut praf cartofii, spuse Santa puțin cam supărată.
― Vai! Au rămas numa’ niște firmituri, spuse doamna Reilly, trăgând punga de sub ea. Privi celofanul turtit. Spune, Santa, cât e ceasu’? Ignatius a spus că-i sigur că ne calcă hoții la noapte și să mă-ntorc devreme acasă.
― Stai liniștită, Irene. Abia ai ajuns aici.
― Să-ți spun drept. Santa. Nu cred că vrau să-l întâlnesc pe omu’ ăla bătrân.
― De, acu’ e prea târziu.
― Ce naiba o să fac eu cu bătrânu’ ăla? întrebă doamna Reilly, temătoare.
― Nu te mai frământa atâta, Irene. Mă faci și pe mine nervoasă. Îmi pare rău că te-am chemat la mine. Santa trase pentru o clipă paharul de la buzele doamnei Reilly. Ascultă ce-ți spun. Suferi tare de artrită. Popicele-ți fac bine. Adevărat? Ai stat acasă cu nebunu’ ala de băiat toate serile, pân-a apărut Santa. Adevărat? Acu’, ascultă ce-ți spune Santa, drăguțo. Doar nu vrai s-o sfârșești singură cu Ignatius ăla pe cap. Bătrânu’ acesta pare să aibă niscaiva lovele. Se-mbracă bine. Te știe de undeva. Te place. Santa o privi pe doamna Reilly drept în ochi. Bătrânu’ acesta ț-ar putea plăti datoria.
― Zău? Doamna Reilly nu se gândise până atunci la aceasta. Bătrânul deveni brusc mai atrăgător. E curat?
― Sigur că-i curat, spuse supărată Santa. Crezi c-aș încerca eu să-mi încurc prietena cu-n golan?
Cineva bătu încet în obloanele ușii de la intrare.
― Pun pariu că-i el, spuse Santa bucuroasă.
― Spune-i c-a trebuit să plec, dragă.
― Să pleci? Unde vrai să pleci, Irene? Omu’ stă la ușa din față.
― El e? Spune!
― Mă duc să văd.
Santa deschise ușa și împinse obloanele în afară.
― Hei, domnu’ Robichaux, spuse ea către cineva pe care, fiind întuneric, doamna Reilly nu-l putea vedea. Te așteptam. Prietena mea, doamna Reilly, se întreba pe unde umbli. Vino-năuntru la căldură.
― Da doamnă Battaglia, îmi pare rău c-am întârziat puțin, dar a trebuit să merg cu nepoții prin cartier. Au scos la licitație niște mătănii de-ale maicilor.
― Știu, spuse Santa. Am cumpărat și eu un șirag chiar ieri de la un puști. Au mătănii frumoase. O doamnă pe care o cunosc a câștigat motorul de barcă pe care l-au avut maicile la loterie anu’ trecut.
Doamna Reilly stătea țeapănă pe sofa, privind lung în paharul din mână, de parcă tocmai descoperise plutind în el un gândac.
― Irene, strigă Santa. Ce faci, fetițo? Uite, salută-l pe domnu’ Robichaux.
Doamna Reilly privi în sus și îl recunoscu pe bătrânul pe care îl arestase agentul Mancuso în față la D.H. Holmes.
― Îmi pare bine să vă cunosc, șopti doamna Reilly către băutura din pahar.
