― Ia-ți mâinile de pe ea, țipă doamna Levy.
― Nici măcar nu m-am ridicat de pe scaun, răspunse soțul ei. Doamna Levy o împinse pe domnișoara Trixie din nou pe divan și-i spuse:
― Stai acolo! Ai nevoie de ajutor.
― Nu de la de-alde voi, gâfâi domnișoara Trixie. Lasă-mă să mă ridic.
― Las-o să se ridice.
― Uite ce te rog. Doamna Levy ridică amenințător o mână grasă și plină de inele. Nu te ocupa de această creatură neglijată pe care am luat-o sub ocrotirea mea. Nu te ocupa nici de mine. Uită și de fetițele tale. Ia-ți mașina sport și pleacă. Azi după-masă este o regată. Sau dacă nu, stai și uită-te la pânzele de pe fereastra asta pictată pe care am făcut-o cu banii greu câștigați de tatăl tău, până te liniștești.
― Am să v-arăt eu vouă, n-aveți grijă! mârâi domnișoara Trixie de pe divan. Ascultați ce vă spun!
Încercă să se ridice, dar doamna Levy o împinse la loc pe nailonul galben.
***
Răceala i se agrava și, de câte ori tușea, simțea o vagă durere în plămâni, care mai dura câteva clipe după ce tusea îi arsese traheea și pieptul. Agentul de stradă Mancuso își șterse buzele de salivă și încercă să elimine flegma din gât. Într-o după-amiază îl apucase o asemenea criză de claustrofobie, încât fusese gata să leșine în cabină. Acum părea gata să leșine din cauza amețelii provocate de răceală. Își sprijini o clipă capul de peretele cabinei și închise ochii. Pete roșii și albastre îi pluteau în dreptul pleoapelor. Trebuia să captureze pe cineva suspect și să scape de statul în toaletă, înainte ca frigurile să i se înrăutățească în așa măsură, încât să fie nevoie ca sergentul să-l care și să-l scoată din closetul acela în fiecare zi. Sperase întotdeauna să se umple de glorie în poliție, dar ce glorie era să mori de pneumonie în toaleta unei autogări? Până și rudele lui ar râde! Și ce vor povesti copiii lui prietenilor de la școală?
Agentul Mancuso privi la dalele de pe dușumea. Le vedea ca prin ceață. Intră în panică. Se uită apoi mai de aproape și constată că ceața nu era decât umezeala care forma o pojghiță transparentă pe toată suprafața toaletei. Privi din nou spre Mângâierile Filosofiei care era deschisă la el în poală și întoarse o pagină umedă și moale. Cartea îi sporea deprimarea. Cel care o scrisese urma să fie torturat de rege. Așa se spunea în prefață. În tot timpul ăsta în care scria cartea, aștepta să-i vină sfârșitul cu ceva ce îi va fi înfipt în cap. Agentului Mancuso îi era milă de autor și se simțea obligat să citească ce a scris. Până în momentul acela ajunsese doar la pagina douăzeci și începuse să se întrebe dacă Boethius ăla nu era cumva un împătimit al jocurilor de noroc. Vorbea tot timpul despre soartă, șanse și roata norocului. În orice caz, nu era tocmai genul de carte care să te facă să vezi jumătatea plină a paharului.
După câteva fraze, gândurile agentului Mancuso începură să hoinărească. Privi afară prin crăpătura ușii cabinei, pe care o lăsa întotdeauna deschisă câțiva centimetri ca să poată vedea cine folosește pisoarele, chiuvetele și șervețelele de hârtie. Lângă chiuvete părea să fie același băiat pe care Mancuso îl văzuse acolo în fiecare zi. Privi cizmele delicate mișcându-se înainte și înapoi între chiuvetă și mecanismul care distribuia șervete de hârtie. Stând aplecat deasupra unei chiuvete, băiatul începuse să deseneze cu un pix ceva pe dosul mâinii. Ar putea fi ceva suspect, se gândi agentul Mancuso.
Deschise ușa și se duse la băiat. Tușind, încercă să spună cu o voce prietenoasă:
― Ge scrii be mână, băiete?
George privi monoclul și barba din dreptul cotului său și mormăi:
― Du-te dracului d-aici până nu-ți ard un picior în boașe!
― Ghemi boliția? tatonă terenul Mancuso.
― Nu, răspunse George. Cară-te și gata. Nu fac scandal.
― Ți-e frigă de boliție?
George se întreba cine poate fi nebunul acela. Era la fel de scrântit ca și vânzătorul de crenvurști.
― Ascultă, zurliule, cară-te d-aici. Nu vreau bucluc cu stigleții.
― Nu vrei? întrebă fericit Mancuso.
― Nu, și niciun țăcănit ca tine nu vrea, spuse George, privind ochiul care lăcrima în spatele monoclului și umezeala de pe gură și barbă.
― Ești arestat, spuse tușind Mancuso.
― Cum? De unde naiba ai răsărit?
― Agentu’ Manguso, sub agoberire. O insignă străluci în fața coșurilor lui George. Hai cu mine.
― Pen’ ce dracu’ m-arestezi? Numa’ c-am intrat și eu aici? Protestă nervos George. N-am făcut nimic! Ce mai e și asta?
― Ești susbect.
― Suspect pen’ ce? întrebă George îngrozit.
― Aha! Chiar ți-e frigă!
Se întinse să-l apuce de braț și să-i pună cătușele, dar George smuci Mângâierile Filosofiei de sub brațul lui Mancuso și-l lovi cu ea în cap. Ignatius cumpărase o ediție mare, elegantă, a traducerii englezești, și toți cei cincisprezece dolari pe care îi plătise îl loviră pe Mancuso în cap cu forța unui dicționar. Se aplecă să culeagă monoclul care îi căzuse din ochi. Când se îndreptă din nou, văzu băiatul evaporându-se rapid pe ușa toaletei, cu cartea în mână. Voi să alerge după el, dar capul îi zvâcnea prea tare. Se reîntoarse în cabină ca să se odihnească și se simți și mai deprimat. Ce avea să-i spună doamnei Reilly despre carte?
George descuie, cât de repede putu, compartimentul din sala de așteptare a autogării și scoase pachetele învelite în hârtie cafenie pe care le depozitase acolo. Fără să mai închidă apoi ușa compartimentului, ieși în goană pe strada Canalului și fugi, în sunetul metalic al cizmelor, spre centrul comercial, uitându-se din când în când peste umăr după barba cu monoclu. În spatele lui nu se vedea nicio barbă.
Avusese ghinion cu ghiotura. Agentul acela deghizat avea să dea probabil târcoale autogării toată după-amiaza, în căutarea lui. Și ce o să se facă mâine? Autogara nu mai prezenta siguranță.
― Dracu’ s-o ia pe don’șoara Lee, spuse George tare, fără să-și domolească pasul. Dacă n-ar fi fost atât de zgârcită, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Trebuia dat afară cioroiul și atunci ar fi putut lua mai departe pachetele la vechea oră, la două. Așa, fusese cât pe ce să fie arestat. Și totul pentru că le depozitase la biroul de bagaje, ca să nu le țină la el două ore, în fiecare zi. Unde poți păstra asemenea marfă? Te plictiseai s-o porți cu tine toată după-amiaza. Maică-sa era acasă tot timpul, deci acolo nu se putea duce cu ea.
― Javră calică, mormăi George. Ridică pachetul mai sus sub braț și constată că mai purta și cartea pe care o luase de la agentul deghizat. Să furi de la un caraliu! Și asta era una bună. Don’șoara Lee îi spusese să-i aducă o carte. George privi titlul: Mângâierile Filosofiei. Cel puțin acum o să aibă o carte.
***
Santa Battaglia gustă din salata de cartofi, linse lingura și o puse cu grijă pe un șervețel de hârtie, lângă farfuria cu salată. Sugând dintre dinți niște resturi de pătrunjel și ceapă, îi spuse mamei ei din fotografia de pe cămin: „O să le placă grozav. Nime’ nu face-o salată de cartofi așa de bună ca Santa.”
Salonul era aproape gata pentru sindrofie. Deasupra vechiului radio cu consolă era o sticlă plină aproape pe jumătate cu whisky Early Times și șase cutii de carton cu Seven-Up. Patefonul, pe care îl împrumutase de la nepoata ei, stătea pe linoleumul bine șters, în mijlocul camerei, cu firul ridicat până la lustră, unde fusese băgat în priză. Două pungi gigantice cu cartofi crocanți se odihneau în cele două colțuri ale sofalei acoperite cu pluș roșu. O furculiță ieșea din borcanul cu măsline, deschis și așezat pe o tavă de tablă pusă pe patul pliant, strâns și acoperit.
Santa luă în mână fotografia de pe cămin, care reprezenta o bătrână cu expresie dușmănoasă, îmbrăcată în rochie neagră și cu ciorapi negri, stând pe o alee întunecoasă acoperită cu cochilii de stridii.
― Biata maică-mea! spuse Santa cu sentiment, dând fotografiei un sărut sonor și umed. Petele unsuroase care acopereau sticla fotografiei, indicau frecvența acestui atac afectuos. Nu ți-a fost ușor, fetițo! De pe fotografia la minut, cărbunii mici și negri ai ochilor sicilieni priveau aproape însuflețiți la Santa. Singura poz-a ta pe care o am, măicuță. Păcat că ești acolo, pe alee.
