― Poate că nu, dar tot nu pricep.
― Scrierile lui Boethius ți-ar putea da unele lămuriri.
― Citesc zilnic în ziar pe Părintele Keller și pe Billy Graham.
― Maică Doamne! bolborosi Ignatius. Nu-i de mirare că ești atât de rătăcit.
― Uite, spuse bătrânul, deschizând un dulap de metal de lângă sobă. Pune-ți asta.
Scoase din dulap ceva ce părea să fie un halat alb și i-l înmână lui Ignatius.
― Dar ce e? întrebă fericit Ignatius. Pare o mantie de academician. Ignatius îmbrăcă halatul, trecându-l peste cap. Pus pe deasupra pardesiului, îl făcea să arate ca un ou de dinozaur din care e gata să iasă puiul.
― Leagă-l la talie cu cordonul.
― Nici nu mă gândesc. Chestiile astea sunt făcute să fâlfâie libere în jurul corpului omenesc, deși acesta nu este destul de larg. Ești sigur că nu ai un număr mai mare? Dacă cercetez mai de aproape, observ că haina asta este cam galbenă la manșete. Și sper că petele de pe piept sunt făcute cu sos de roșii și nu cu sânge. Ultimul om care l-a purtat ar fi putut fi înjunghiat de tălhari.
― Pune și asta pe cap.
Omul îi dădu lui Ignatius o mică bonetă dreptunghiulară din hârtie albă.
― Te asigur că n-am intenția să port o bonetă de hârtie. Șapca pe care o am este cât se poate de bună și cu mult mai sănătoasă.
― Nu se poate să porți o șapcă de vânătoare. Pune-o pe asta. Este uniforma vânzătorilor Paradisului.
― Nu port pentru nimic în lume boneta aia de hârtie pe cap! Nu vreau să mor de pneumonie, făcându-ți dumitale jocul. Înfige-ți furculița în organele mele vitale, dacă ai chef. Nu pun așa ceva pe cap! Mai bine moartea decât dezonoarea sau boala.
― Bine, fie ș-așa, spuse bătrânul oftând. Vino și ia căruciorul ăla de colo.
― Crezi că accept să mă las văzut pe stradă cu hodoroaga aia de cărucior? întrebă furios Ignatius, netezindu-și pe trup halatul de vânzător. Dă-mi-l pe celălalt, care strălucește și are bandă albă pe anvelope.
― Bine, bine, spuse țâfnos bătrânul. Scoase capacul unui mic rezervor de pe cărucior și începu să transfere încet în el cu furculița crenvurștii din oală. Uite, îți dau douăsprezece perechi. Mai indică un capac din față. Și aici îți pun și un pachet cu chifle. Ai priceput? Închise capacul și trase de o ușiță laterală a căruciorului din tablă roșie, strălucitoare, în formă de cârnat. Aici înăuntru este o cană cu lichid fierbinte care menține crenvurștii calzi.
― Pe cinstea mea, spuse Ignatius ușor impresionat. Cărucioarele astea sunt ca o enigmă chinezească. Prevăd că tot timpul am să deschid unde nu trebuie.
Bătrânul ridică încă un capac tăiat în partea din spate a cârnatului.
― Acolo ce mai este? Vreo mitralieră?
― Aici găsești muștar și sos picant de roșii.
― Ei bine, am să încerc pentru puțin timp, deși s-ar putea să vând cuiva lichidul de încălzit înainte de-a ajunge prea departe. Bătrânul împinse căruciorul până în ușa garajului și spuse:
― E în regulă. Hai, dă-i drumul.
― Mulțumesc foarte mult, spuse Ignatius și împinse pe trotuar crenvurștul mare de tablă pus pe roți. Voi fi înapoi exact peste o oră.
― Coboară de pe trotuar cu căruciorul ăla.
― Sper că nu vrei să mă bag în plin trafic cu el.
― Poți fi arestat dacă ești prins împingându-l pe trotuar.
― Foarte bine, spuse Ignatius. Dacă mă urmărește poliția, ar putea să prevină un furt.
Ignatius împinse încet căruciorul, îndepărtându-se de sediul Paradisului Vânzătorilor prin aglomerația de pietoni care treceau de-o parte și de alta a marelui cârnat, ca valurile pe lângă prora unui vapor. Era o metodă mai bună de a-ți petrece timpul decât să te întâlnești cu șefi de personal, dintre care mulți, considera Ignatius, îl trataseră destul de prost în ultimele zile. Cum cinematografele nu-i mai erau accesibile din lipsă de fonduri, ar fi fost nevoit să hoinărească plictisit și fără țel prin cartierul comercial până când i se părea că nu mai riscă nimic dacă se întoarce acasă. Oamenii de pe stradă îl priveau pe Ignatius, dar nimeni nu cumpăra. După ce se îndepărtase un cvartal, începu să strige „Crenvurști! Crenvurști din Paradis!”.
― Treci pe carosabil, omule, striga bătrânul de undeva din spatele său.
Ignatius o luă pe după un colț de stradă și opri căruciorul lângă o clădire. Deschizând diversele capace, își pregăti un crenvurșt și îl înfulecă lacom. Mama lui fusese prost dispusă toată săptămâna, refuzând să-i cumpere bere, bătându-i în ușă când încerca să scrie, amenințându-l că vinde casa și se duce într-un azil de bătrâni. Îi vorbise lui Ignatius despre curajul agentului de stradă Mancuso, care, în ciuda ghinioanelor, se lupta să nu-și piardă slujba, dorea să muncească și îndura cât putea de bine tortura și exilul din closetul stației de autobuz. Situația agentului Mancuso i-o amintea lui Ignatius pe cea a lui Boethius, care fusese întemnițat de împărat, înainte de a fi ucis. Ca să-și îmbuneze mama și să îndulcească atmosfera de acasă, îi dăduse Mângâierile Filosofiei, o traducere englezească a cărții lui Boethius, scrisă pe când acesta era ținut pe nedrept în închisoare. Îi spusese să i-o dea lui Mancuso, ca să o poată studia în timp ce stătea închis în WE.
― Cartea aceasta ne învață să acceptăm ceea ce nu putem schimba. Descrie cât de greu îi vine unui om drept să trăiască într-o societate nedreaptă. Este adevăratul fundament al gândirii medievale. Îi va fi, fără îndoială, de ajutor agentului tău de stradă în momentele de criză, spusese binevoitor Ignatius.
― Crezi? întrebă doamna Reilly. Asta-i drăguț din partea ta, Ignatius. Sărmanul Angelo va fi bucuros s-o primească.
Timp de cel puțin o zi, darul făcut agentului Mancuso adusese o pace vremelnică în viața celor doi din strada Constantinopol.
După ce termină primul crenvurșt, Ignatius prepară și consumă încă unul, reflectând la alte amabilități care ar fi avut drept rezultat să mai amâne mersul lui la muncă. După cincisprezece minute, observând că rezerva de crenvurști din micul rezervor se micșora vizibil, hotărî că pentru moment era de preferat abstinența. Începu să înainteze încet pe stradă, împingând căruciorul și strigând din nou „Crenvurști!”
George, care mergea pe strada Carondelet purtând mai multe pachete învelite în hârtie simplă, cafenie, auzi strigătul și se duse la vânzătorul gargantuesc.
― Hei, stai puțin! Dă-mi unu’ d-ăia.
Ignatius privi aspru la tânărul care se postase în calea căruciorului. Valva lui protestă împotriva coșurilor, a chipului posac care părea că atârnă din părul lung și unsuros, a țigării de după ureche, a jachetei de culoare acvamarină, a cizmelor fine, a pantalonilor foarte strâmți care se bombau indecent între picioare, violând toate regulile teologiei și geometriei.
― Îmi pare rău, mârâi Ignatius, mi-au mai rămas numai câțiva crenvurști și trebuie să-i păstrez. Pleacă, te rog, din calea mea.
― Să-i păstrezi? Pen’ cine?
