― Vrai să-mi bagi pe gât îne-o bere, mie, biet negru care muncește de crapă pen’ două’j’ de dolari pe săptămână? Cred că-i timpu’ să-mi dai o bere pă gratis cu tot ce câștigi tu aci vânzân’ carne conservată și răcoritoare la niște bieți negri. Ț-ai trimis băiatu’ la universitate cu banii pe care-i faci aici.
― Acu-i învățător, spuse domnul Watson, mândru, deschizând o bere.
― Grozav, nu? Aău! Am mers la școală, numa’ doi ani în toată viața mea. Mama pleca să spele rufe la alții și nime’ nu pomenea de școală. Îmi treceam timpu-nvârtin’ roți pe stradă. Eu rostogoleam, mama spăla, nime’ nu-nvăța nimic. Mama lor! Cine cată unu’ care știe numa’ să-nvârtă roți ca să-i dea de lucru? Ș-uite așa am găsit slujbă c-o pasăre, la o stăpână ce vinde pro’abil droguri spaniole la orfani. Dracu’ să-i ia!
― De, dacă condițiile-s chiar proaste…
― Chiar proaste?! Hei! Cum lucrez eu e curată robie! Dacă plec, anunță că-s vagabont. Dacă stau, câștig ceva ce nici nu s-apropie de salaru’ minim.
― Îți spun eu ce să faci, spuse confidențial domnul Watson, aplecându-se peste bar și întinzându-i lui Jones o bere.
Un alt om care era la bar, se aplecă spre ei să asculte. Urmărea tăcut conversația lor de câteva minute.
― Încearc-un pic de sabotaj.
― Ce-i aia sabotaj?
― Știi, omule, șopti domnul Watson, ca o slujnică ce n-a fost plătită destul și scapă mai mult piper în supă, din greșeală. Ca paznicu’ de la parcare, care a-nghițit prea mult rahat ș-alunecă p-o pată de ulei și intră c-o mașină-n gard.
― Ăhă! spuse Jones. Ca băiatu’ de la un magazin universal care de-odată are degete lunecoase și scapă pe jos niște ouă pen’că nu i-a plătit șefu’ lui ore suplimentare. Este?
― Acu’ te-ai lămurit.
― Și noi punem la cale un mare sabotaj, spuse celălalt om de la bar, rupând tăcerea. O s-avem o demostrațe acolo unde lucrez.
― Așa? spuse Jones. Unde?
― La Levy Pants. A venit la noi în fabrică albu’ ăla mare să ne spună s-aruncăm o bomb-atomică pe companie.
― Aș zice că voi, oameni buni, nu vreți numa’ sabotaj, spuse Jones. Aduce mai mult a răzbel.
― Fii cuminte, fii respectos, îi spuse domnul Watson străinului. Omul chicoti până ce ochii i se umplură cu lacrimi și spuse:
― Albu’ ăla zice că se roagă pentru mulatrii și șobolanii din toată lumea.
― Șobolani? Aău! V-ați ales acolo cu unu’ care nu-i întreg la minte sută la sută.
― Ba-i tare isteț, protestă omul. E și credincios. Ș-a-nălțat o cruce chiar la el în birou.
― Cum?
― Spune: „Voi, oameni buni. Ați fi mai fericiți în Evu’ Mediu. Voi ar trebui să faceți rost de un tun și săgeți, s-aruncați o bomb-atomică peste locul ăsta”. Omul râse din nou. N-avem nimic mai bun de făcut acolo la fabrică. Ne place s-ascultăm ce spune când își fâlfăie mustața aia mare. Are să ne conducă într-o demostrațe mare, zice el, de-o să facă toate celelalte demostrații să pară sindrofie de dame.
― Așa? Mie-mi pare c-o să vă conducă pe toț’ direct la pârnaie, spuse Jones, acoperind barul cu și mai mult fum. Aș zice mai degrabă că nu-i decât un alb smintit.
― E cam năstrușnic el, admise omul. Da’ lucrează chiar acolo-n birou cu șefu’, domnu’ Gonzala, care crede că tipu’ ăsta-i tare deștept. Îl lasă să facă ce vra. Să vină chiar la noi în fabrică de câte ori poftește. O mulțime de oameni îs gata să facă demostrațe cu el. Ne-a spus că are permis chiar de la domnu’ Levy, ne-a spus că domnu’ Levy vra să demostrăm ca să scape de Gonzala. Cine știe? Poate ne ridică salaru’. Domnu’ Gonzala ăla se și teme de el.
― Spune-mi, omule, cum arată mutra asta albă care-a venit să vă mântuiască? întrebă Jones plin de interes.
― E mare și gras ș-are o șapcă de vânătoare pe care o poartă to’ timpu’.
Ochii lui Jones se măriră pe sub ochelari.
― Și-i verde șapca? Are-o șapcă verde?
― Mda. Cum de știi?
― Ăău! exclamă Jones. Aț’ dat de bucluc! Păi bezmeticu’ ăsta-i cătat de un pulițai. A fost la Bucuria Nopții ’ntr-o sară ș-a-nceput să-i îndruge fetei ăleia, Darlene, despre un autobuz.
― Ia te uită! zise omul. Și nouă ne-a spus de-un otobuz, ne-a zis cum mergea el odată cu otobuzu-n inima-ntunecimii…
― Ăău, ăla el Țin-te departe de el. Îl cată puliția, și v-aruncă și pe voi toț’, bieții oameni de culoare, la zdup. Aău!
― Păi, am să-l întreb de asta, spuse omul. Doar nu vrau să merg la demostrațe condus d-un pușcăriaș!
***
Domnul Gonzalez ajunsese, ca de obicei, devreme la Levy Pants. Își aprinsese simbolic, cu același chibrit, micul său reșou și o țigară cu filtru, ca pe două torțe care semnalizau începutul unei alte zile de lucru. Apoi își lăsă mintea să rumege gândurile din fiecare dimineață. Cu o zi în urmă, domnul Reilly mai adăugase ceva la decorațiunile biroului: atârnase ghirlande mov, cenușii și maro deschis de la un bec la altul pe tavan. Crucea, anunțurile și ghirlandele din încăpere îi aminteau șefului de birou de podoabele de Crăciun și îl făceau să se simtă puțin sentimental. Privind fericit spre partea ocupată de domnul Reilly, observă că tulpinile de fasole creșteau atât de viguros, încât începuseră chiar să coboare, încolăcindu-se printre mânerele sertarelor în care se țineau registrele. Domnul Gonzalez se întreba cum reușește funcționarul responsabil de registre să-și facă treaba fără să deranjeze tulpinile fragede. Pe când medita la această enigmă de conțopist, fu surprins să-l vadă pe însuși domnul Reilly năvălind ca o torpilă prin ușă.
― Bună dimineața, domnule, spuse brusc Ignatius, cu fularul fluturând orizontal în urma lui, ca steagul vreunui clan scoțian pornit la luptă. De umăr îi atârna un aparat ieftin de filmat și sub braț avea o legătură care se dovedi a fi un cearșaf de pat făcut sul.
― Astăzi ați venit foarte devreme, domnule Reilly.
― Ce vreți să spuneți? Totdeauna vin la ora aceasta.
― Da, desigur, spuse cu umilință domnul Gonzalez.
― Vă închipuiți că am venit aici devreme cu un anumit scop?
