― Da, trebuie să te duci în fabrică cât timp nu te supără valva, spuse șeful de birou.
Ignatius se duse în spatele dulapurilor, luă materialul care se acumulase și nu fusese înregistrat și-l aruncă în coșul de hârtii. Observând că șeful de birou stă la masa lui de lucru cu o mână peste ochi, Ignatius trase primul sertar cu fișe și, răsturnându-l, aruncă conținutul lui aranjat alfabetic tot la coșul de hârtii.
Apoi plecă spre ușa fabricii, trecând cu zgomot pe lângă domnișoara Trixie care căzuse din nou în genunchi în fața crucii.
***
Agentul de stradă Mancuso, în străduința sa de a aresta pe cineva, oricine ar fi, ca să i-l ducă sergentului, încercă să combine ceva și în timpul sau liber. La reîntoarcerea de la popicărie, după ce o lăsase pe mătușa sa acasă, intră singur într-un bar, cu speranța că se va ivi ceva. Dar nu se iviseră decât trei fete înfricoșătoare care îl luaseră la bătaie. Intrând la secție, unde trebuia să se prezinte sergentului care îl chemase la el, își atinse bandajul pe care îl avea la cap.
― Ce ți s-a întâmplat, Mancuso? tipă sergentul când îi văzu bandajul.
― Am căzut.
― Nu mă miră din partea ta. Dacă ți-ai cunoaște cât de cât meseria, ai fi acum în baruri ca să ne informezi despre persoane ca cele trei fete, de exemplu, pe care le-au adus aici noaptea trecută.
― Da, domnule.
― Nu știu ce codoașă te-a dus de nas vorbindu-ți despre Bucuria Nopții, da’ băieții au fost acolo aproape seară de seară și n-au arestat pe nimeni.
― Păi eu credeam…
― Taci din gură. Ne-ai trimis pe o pistă greșită. Știi ce le facem noi celor care ne trimit pe o pistă greșită?
― Nu.
― Îi punem să stea în toaleta stației de autobuz.
― Da, domnule.
― Ai să rămâi acolo opt ore pe zi, până reușești să prinzi pe cineva.
― E-n regulă.
― Să nu-mi spui mie „e-n regulă”. Să-mi spui „da, domnule”. Acum cară-te de aici și du-te la garderobă. Azi te-mbraci în fermier.
***
Ignatius deschise Jurnalul unui Tânăr Muncitor la prima pagină nescrisă din mapă. Scoase cu zel vârful pixului pe care scria Levy Pants, dar vârful nu se cuplă la prima apăsare și intră din nou în cilindrul de plastic. Ignatius apăsă mai cu putere, dar din nou vârful nu-i dădu ascultare și lunecă înapoi. Se înfurie și-l rupse de marginea mesei de lucru, ridicând apoi de jos, de pe podea, un altul pe care scria Venus Medalist. Scormonindu-și cu pixul ceara din ureche, încercă să se concentreze. Ascultă zgomotele pe care le făcea mama lui pregătindu-se pentru o seară la popicărie. Din baie se auzea un staccato de pași, ceea ce însemna, după cum știa el, că mama lui încearcă să ducă la bun sfârșit mai multe faze ale pregătirii, în același timp. Urmau apoi zgomotele cu care se obișnuise în decursul anilor, deoarece se repetau ori de câte ori doamna Reilly se pregătea să plece de acasă: bufnitura unei perii de păr care cădea în chiuvetă, sunetul unei cutii de pudră care se lovea de podea, diverse exclamații indicând confuzie și haos.
― Uuuf! exclamă mama lui într-un anumit moment.
Pe Ignatius îl enervau răbufnelile și zgomotele din baie, și dorea ca mama lui să termine. În sfârșit, o auzi că stinge lumina. Bătu la el în ușă.
― Ignatius, scumpule, plec.
― Foarte bine, răspunse el cu voce glacială.
― Deschide ușa, puiule, și vino să mă săruți la plecare.
― Mamă, sunt foarte ocupat în momentul de față.
― Nu fi așa, Ignatius. Deschide ușa.
― Pleacă, te rog, cu prietenii tăi.
― Oh, Ignatius!
― E nevoie oare să mă deranjezi la tot pasul? Lucrez la ceva cu șanse admirabile de a deveni scenariul unui film. Un film extrem de comercial.
Doamna Reilly bătu în ușă cu pantofii de popice.
― Vezi, nu-ți strica perechea aceea absurdă de pantofi pe care ai cumpărat-o din banii câștigați prin truda mea.
― Cum? Ce vrei să spui, scumpule?
Ignatius își scoase creionul din ureche și deschise ușa. Părul castaniu al mamei sale era ridicat deasupra frunții; umerii obrajilor erau roșii de fardul care fusese aplicat în grabă până la globii oculari. Un puf bine încărcat cu pudră îi albise fața, partea din față a rochiei și câteva șuvițe castanii desprinse din pieptănătură.
― O, Doamne, spuse Ignatius. Ai pudră pe rochie, dar e probabil rezultatul sfaturilor doamnei Battaglia de a te face frumoasă.
― De ce trebe tot timpu’ să te iei de Santa, Ignatius?
― S-ar părea că deja și-a cam luat-o la viața ei. Dar n-o văd bine dacă se apropie vreodată de mine.
― Ignatius!
― Tot ea face să-ți treacă prin minte cuvinte vulgare, ca „a şi-o lua”.
