Cea de-a patra, calea plenitudinii și a căutării sensului, pe care o numesc Calea fericirii.
Pe parcursul propriei mele călătorii, am consultat notele de călătorie pe care le-au lăsat alții și mi-am folosit o parte din timp pentru a desena propriile hărți ale itinerariului.
Hărțile acestor patru căi pe care le-am trasat s-au transformat în toți acești ani în file de jurnal, care m-au ajutat să revin la traseu de fiecare dată când mă rătăceam.
Poate aceste File de jurnal îi pot ajuta pe unii care, la fel ca mine, se rătăcesc și poate și pe aceia care sunt capabili să găsească scurtături. În orice caz, harta nu este niciodată teritoriul și va trebui să corectăm traiectoria de fiecare dată când propria noastră experiență întâlnește o eroare a cartografului. Numai așa vom ajunge pe culme.
Să sperăm că ne întâlnim acolo.
Ar însemna că voi ați ajuns deja.
Ar însemna că am reușit și eu…
ALEGORIA TRĂSURII (II)
Contopiți într-un întreg, trăsura mea, caii, vizitiul și cu mine (după cum mi-au spus să-l numesc pe pasager), am parcurs cu oarecare dificultate prima parte a căii. Pe măsură ce înaintam, se schimba peisajul: în unele momente, arid și dezolant, în altele, plin de vegetație și reconfortant; se schimbau condițiile climatice și gradul de dificultate a căii: uneori lină și netedă, alteori aspră și abruptă, alteori accidentată și în pantă; se schimbau, în sfârșit, stările mele sufletești: acum senin și optimist, înainte trist și obosit, mai târziu frustrat și supărat.
Acum, la sfârșitul acestei bucăți de drum, simt că, în realitate, singurele schimbări importante erau acestea din urmă, interioare, ca și cum cele din exterior ar fi depins de acestea sau pur și simplu nu ar fi existat.
Oprit un moment pentru a privi urmele lăsate, mă simt mulțumit și mândru; de bine, de rău, triumfurile și frustrările mele îmi aparțin.
Știu că mă așteaptă o nouă etapă, dar nu ignor faptul că aș putea să o las să
mă aștepte pentru totdeauna, fără măcar să mă simt puțin vinovat. Nimic nu mă obligă să continui, nimic în afara dorinței mele de a face acest lucru.
Privesc în față. Calea îmi pare frumoasă și atrăgătoare. De la început văd că
traseul este plin de culori infinite și forme noi care-mi trezesc curiozitatea.
Intuiția îmi spune că probabil e plin și de pericole, și de dificultăți, dar aceasta nu mă oprește, știu deja că mă pot baza pe toate resursele mele și că vor fi suficiente pentru a înfrunta fiecare pericol și a depăși orice dificultate. Pe de altă parte, am învățat o dată pentru totdeauna că sunt vulnerabil, dar nu fragil.
Adâncit în dialogul interior, aproape nu-mi dau seama că am început deja să-l parcurg.
Savurez în liniște peisajul… iar acesta, s-ar zice, se bucură de trecerea mea, dacă ar fi să ne luăm după hotărârea sa de a deveni din ce în ce mai frumos.
Dintr-odată, la stânga mea, pe o cale paralelă cu cea pe care merg, zăresc o umbră care se mișcă în spatele unor tufișuri.
Devin atent. Mai în față, într-un luminiș, văd altă trăsură care înaintează pe calea sa, în aceeași direcție.
Mă surprinde frumusețea sa: lemn închis la culoare, ornamente de bronz strălucitoare, roți maiestuoase, finețea formelor curbe și armonioase…
Îmi dau seama că sunt uluit.
Îl rog pe vizitiu să se grăbească, pentru a ajunge în dreptul acestuia. Caii se cambrează și pornesc la trap. Fără să-i direcționeze cineva, ei se apropie singuri de partea stângă a trăsurii, pentru a scurta distanța.
Și trăsura de alături este trasă de doi cai, iar hățurile sunt ținute și aici de un vizitiu. Caii acestuia și ai mei își potrivesc spontan trapul, ca și cum ar fi un singur atelaj. Vizitiii par a fi găsit un moment potrivit pentru a se odihni, pentru că ambii s-au așezat comod și, cu privirea pierdută, țin relaxat hățurile, lăsând calea să ne conducă.
Sunt atât de încântat de situație, încât abia după un timp descopăr că și în cealaltă trăsură se află un pasager. Nu pentru că nu m-aș fi așteptat să fie, ci pentru că nu-l văzusem. Acum îl descopăr și îl privesc. Văd că și el mă
privește. Ca să-i arăt că mă bucur, îi zâmbesc, iar el, de la fereastra sa, mă
salută energic, făcându-mi cu mâna.
Îi răspund la salut și mă hotărăsc să-i șoptesc un „Bună“ timid.
În mod misterios, sau poate nu chiar, mă aude și răspunde:
– Bună. Mergi într-acolo?
– Da, răspund cu o bucurie surprinzătoare (pentru mine). Mergem
împreună?
– Sigur, îmi spune, haide.
Eu respir adânc și mă simt mulțumit.
Tot traseul nu întâlnisem nici un tovarăș de drum.
Mă simt fericit fără motiv și, ceea ce este și mai interesant, fără să vreau să
știu neapărat de ce.
1
Istoria
Importanța întâlnirii în lumea de azi
