du-i să vorbească, dar numai pentru a repeta ceea ce îi spuneau ceilal ț i.
Legenda spune că, într-o zi, Narcis mergea pe malul râului, trist ca de obicei, purtându- ș i povara suferin ț ei în timp ce, din spatele unui desi ș , Eco îl spiona. Ca toată lumea care îl întâlnea pe Narcis, ș i Eco s-a îndrăgostit de tânăr, dar nu a avut curajul să îi iasă în cale pentru că nu putea să-i spună nimic, decât dacă îi vorbea el mai întâi. Îndurerată de blestemul care se abătuse asupra ei, Eco începu să plângă.
– Cine e acolo?, întrebă Narcis, auzind plânsul.
– Cine e acolo?, răspunse Eco.
– Sunt eu, Narcis. Ș i tu cine e ș ti?
– Sunt eu, repetă Eco.
– Ie ș i la lumină, vreau să te văd, spuse tânărul.
– Vreau să te văd, spuse Eco.
– Atunci, vino aici, răspunse Narcis.
– Vino aici, repetă Eco, vino aici.
Narcis se temu de o nouă capcană a zeilor ș i nu îndrăzni să intre în desi ș .
– Tu nu în ț elegi că am nevoie să iubesc pe cineva?, întrebă Narcis.
– Tu nu în ț elegi, răspunse Eco plângând.
– Dacă nu ie ș i imediat…, îi spuse Narcis, … du-te ș i adio.
– Adio, repetă Eco, adio… adio…
Frumosul tânăr î ș i dădu seama că în sfâr ș it dragostea î ș i găsise calea către inima sa. Poate pentru că, nevăzând-o pe iubita lui, nu avusese o imagine cu care să o compare; poate pentru că vocea ei îi întorcea doar propriile cuvinte… sigur e că, fără să găsească vreo explica ț ie, Narcis se îndrăgostise în cele din urmă.
– Te rog, întoarce-te, strigă el. Te iubesc.
Dar era târziu… fata nu mai putea să-l audă.
Narcis se a ș eză lângă râu ș i începu să plângă.
Plânse ca niciodată până atunci, toată seara ș i toată noaptea. Atât de mult plânse Narcis, încât diminea ț a, când a ie ș it soarele, corpul lui se uscase, ș i tânărul se transformase într-o floare, narcisa, care de atunci cre ș te la marginea râurilor, înclinată către apă, ca ș i cum ar plânge deasupra imaginii sale reflectate.
Ceea ce Narcis primea de la Eco era reflectarea propriilor cuvinte, dar având în vedere că era îndrăgostit de imaginea sa, nu putea să facă altceva decât să se îndrăgostească de propriile cuvinte, singurul lucru pe care putea să i-l spună Eco.
În mit, oglinda nu reflectă numai imaginea, ci și cuvântul.
Lumea externă este o percepție, o abstracție. Eu am un registru intern a ceea ce este în afară. Din acest motiv, trebuie să încerc să înțeleg că lumea celuilalt nu este a mea, că nu există o lume pe care să o putem împărtăși.
Putem crea un spațiu comun pe care să-l traversăm. Lumea exterioară este stimulul, iar lumea interioară este percepția, dar eu nu am relații cu lumea exterioară.
De exemplu, eu te văd și, pentru mine, ești așa cum te văd. Acum, cum ești de fapt? Ce știu eu, cum aș putea ști?
Singurul lucru pe care îl știu despre tine este modul în care te văd. În același fel, ceea ce știi despre mine este ceea ce vezi, nu ceea ce sunt. Cu alte cuvinte, nu există o lume exterioară la care să ne putem raporta. Privirea lucrurilor are un grad de relativitate atât de mare, încât lucrurile se interpretează în funcție de cum se văd.
Un domn, pe nume Paul Watzlawick, poveste ș te că, într-un laborator în care se fac experimente pe animale, un cercetător încearcă să creeze un reflex condi ț ionat cu doi ș oareci într-un labirint. Atunci când un domn în salopetă albă intră, o ș oricică îi spune celeilalte: „Îl vezi pe domnul cu salopeta albă? L-am îmblânzit perfect, de fiecare dată când cobor pârghia asta, îmi dă să mănânc“.
Două moduri de a vedea același proces, deși situația este exact aceeași.
A recunoaște că singura lume este cea interioară înseamnă să ai încredere în esența ființei umane. Pentru a crede că singurul acces la lume este percepția mea, trebuie să-mi imaginez omul esențialmente bun, nobil, generos și solidar. Dacă mă gândesc că ființa umană este rea, perversă, crudă și altele asemenea, trebuie să o îngrădesc, nu o pot lăsa în libertate.
Din fericire, există ființe umane din ambele categorii și, cum sunt un optimist incurabil, cred că lumea este alcătuită în mai mare măsură din oameni esențialmente buni, nobili, iubitori și solidari decât din oameni distructivi, cruzi și răi. Va depinde de noi, cei care credem aceste lucruri, să încercăm să vedem cum îi putem educa pe cei din urmă. În principiu, știm că dacă îi lăsăm spațiu și loc celuilalt pentru a se dezvolta în mod firesc, ceea ce dezvoltă el este partea sa mai bună, nu cea mai rea.
Un domn foarte credincios sim ț ea că este pe punctul de a primi o lumină care avea să-i lumineze calea de urmat.
În fiecare noapte, când se culca, îl ruga pe Dumnezeu să-i trimită un semn care să-i arate cum trebuie să trăiască
restul vie ț ii. Ș i a continuat a ș a două sau trei săptămâni, într-o stare aproape mistică, a ș teptând să primească un semn divin.
Până când, într-o zi, trecând printr-o pădure, văzu un pui de cerb căzut, rănit, care avea un picior aproape rupt.
Se opri să-l privească ș i dintr-odată văzu apropiindu-se o pumă; a înghe ț at; mai era pu ț in ș i puma, profitând de situa ț ie, avea să mănânce puiul dintr-o înghi ț itură. Atunci, privi scena în lini ș te, temându-se ș i de faptul că puma, nemul ț umindu-se doar cu puiul de cerb, avea să-l atace ș i pe el. Nu mică îi fu mirarea când văzu puma apropiindu-se de puiul de cerb. Ș i atunci s-a întâmplat ceva cu totul nea ș teptat: în loc să-l mănânce, puma începu să-i lingă rănile.
După aceea, a plecat ș i s-a întors cu ni ș te crengi îmbibate de apă ș i le-a apropiat de căprior cu laba, ca acesta să
poată bea; apoi a plecat ș i a adus pu ț ină iarbă umedă ș i a împins-o mai aproape, ca puiul să poată mânca.
Incredibil!
A doua zi, când omul se întoarse în pădure, văzu că puiul de cerb se afla tot acolo ș i că puma venise iar să-l hrănească, să-i lingă rănile ș i să-i dea să bea. Omul î ș i spuse: acesta este semnul pe care îl căutam, este foarte clar. „Domnul are grijă să î ț i dea ceea ce ai nevoie, singurul lucru pe care nu trebuie să-l faci este să î ț i faci probleme ș i să alergi disperat după un anumit scop“. A ș a că ș i-a luat boccelu ț a, s-a a ș ezat în u ș a casei ș i a a ș teptat acolo să vină cineva să-i aducă de mâncare ș i de băut. Au trecut două ore, trei, ș ase, o zi, două zile, trei zile… dar nimeni nu îi dădea nimic. Cei care treceau îl priveau, iar el î ș i lua o înfă ț i ș are amărâtă, imitându-l pe căpriorul rănit, dar nu-i dădeau nimic. Până când, într-o zi, trecu un domn foarte în ț elept din sat ș i bietul om, care deja era foarte abătut, îi spuse:
– Dumnezeu m-a păcălit, mi-a trimis un semn gre ș it ca să mă facă să cred că lucrurile stau într-un anumit fel ș i, de fapt, stau altfel. De ce mi-a făcut acest lucru? Eu sunt un om credincios…
