fie stăpânul propriei vieți.
Nietzsche (1844–1900) vorbea despre „supraom“ (dacă omul ar ajunge să parvină la ceea ce are mai bun, ar înceta să mai depindă de ceilalți). Susținea că ființele superioare sunt independente de ceilalți, pentru a-și domoli setea la care făcea referire Kant. Pentru Nietzsche, bunurile, onorurile și puterea nu se obțin în funcție de privirea binevoitoare a celuilalt, nici prin cea mai adecvată incluziune socială, se obțin pur și simplu luptându-te pentru a le obține și câștigând lupta.
Gândirea lui Nietzsche este foarte legată de tema anarhismului atunci când spune: Semenii mei sunt întotdeauna rivalii mei sau colaboratorii mei. Adică eu am un interes, o dorință, o voință, și atunci mă întâlnesc cu altul care, având aceeași dorință ca a mea, are două posibilități: dacă se aliază cu mine, este un colaborator; dacă decide să
concureze cu mine pentru lucrul respectiv, este un rival, iar dacă nu îl pot face aliat, se va transforma în inamic.
Astfel, trăind printre colaboratori și rivali, fie condiționez și manipulez condițiile exterioare pentru a câștiga un colaborator (Machiavelli), fie rivalizez direct cu celălalt și mă lupt până când îl înving.
Dar Nietzsche se pierde atunci când respinge orice colaborare. El consideră că lupta pentru lucruri este inevitabilă, și atunci trage concluzia că lumea aparține celor puternici, celor care se luptă și câștigă lupta. În raport cu acest lucru stabilește o morală de stăpân și o morală de sclav. Morala de stăpân îi aparține celui fidel propriei esențe, propriei dorințe. Morala de sclav le aparține celor care se simt și se știu slabi, iar atunci se alătură altora, mulțumindu-se cu simpla supraviețuire.
Pentru Nietzsche, sclavii au sentimente „inferioare“, cum sunt mila, compasiunea și teama de a fi într-o bună zi în locul celui care suferă. Pentru acest filosof, caritatea funcționează pornind de la această morală a sclavilor. Morala
„supraomului“, cum o numește, ar aparține cuiva care nu depinde de ceea ce altul aprobă sau nu, cum spunea Sade, ci este loial propriilor principii, dincolo de aprobarea sau permisiunea celorlalți.
Atunci când Nietzsche vorbește despre morala supraomului, se referă la două lucruri: unul fundamental – să
domnească în singurătate – și altul alternativ – să-l supună pe cel care se opune. Formulat la persoana întâi, acest lucru se enunță astfel: eu sunt solitar, știu ce vreau, știu încotro mă îndrept și nu deranjez pe nimeni, dar dacă te opui, atunci te supun sau te distrug.
Din punctul de vedere al lui Nietzsche, societatea în care trăiește, pe care o numește societate burgheză, a adoptat morala sclavului: protejarea celor slabi, găsirea locului celui mai confortabil și unirea cu ceilalți în căutarea forței.
Este evident că Nietzsche se opune celor afirmate de Hobbes. Un hobbesian care ar citi Așa grăit-a Zarathustra ar spune că, dacă am lăsa să iasă la suprafață esența proprie (supraomul), nu am face decât să-i distrugem pe ceilalți.
Nietzsche spune:
Să-i permitem individului să- ș i găsească singur locul, ș i atunci concuren ț a nu va apărea, pentru că fiecare va înceta să privească la ce face celălalt ș i va înceta să vrea ceea ce are celălalt.
Dincolo de discuția despre oportunitatea controlului acestei naturi solitare, acești gânditori doreau să demonstreze că, dacă o combatem (gândindu-ne că omul în libertate absolută va sfârși prin a-l ucide pe celălalt) sau dacă o
preamărim (susținând sus și tare că, în libertate, omul va trăi fără a face rău nimănui), în ambele cazuri, faptul de a trăi în societate este un comportament învățat și contrar naturii.
Pornind de la acest raționament aparent irevocabil, am numai două posibilități: 1.Accept tendința solitară a ființei umane, în ciuda insuportabilei vulnerabilități, și, în consecință, respect ideea conform căreia, din comoditate, trebuie să renunț la nevoile mele egoiste pentru a putea conviețui cu ceilalți, de care depind într-o oarecare măsură.
2.Susțin că mă pot lipsi de alăturarea cu ceilalți și mă conformez ideii de a fi autosuficient, renunțând la necesitatea de a rămâne agățat de altul care se va ocupa de mine. Voi sfârși prin a crede că, dacă îmi domin nesiguranța, nu am nevoie deloc să trăiesc în societate.
Ar mai fi altă posibilitate?
La începutul secolului al XVIII-lea, apare Rousseau (1712–1778), care schimbă abordarea și revoluționează ideile existente până atunci. Pentru că Rousseau este primul din epoca sa care spune: este adevărat că ființa umană se asociază cu alții pentru a vâna, pentru a fi mai puternică, pentru a avea un colaborator într-un scop anume, dar la fel de adevărat este că uneori se asociază fără nici un motiv. Și atunci se întreabă: ce alt motiv îl face pe om să se asocieze cu alte ființe umane? Și sugerează că respectivul motiv trebuie să fie natura sa.
Spre deosebire de filosofii anteriori, Rousseau conchide atunci că, departe de a fi solitară, natura umană este gregară, socială. Pentru el, ceea ce înainte era considerat a fi natura solitară și barbară a omului ține de îndepărtarea sa de societate. Abordează astfel această manifestare ca fiind un rezultat ulterior, în loc de o condiție prealabilă.
Pe de altă parte, Rousseau spune că individul are două forme de iubire: amorul propriu și iubirea de sine. Numește amor propriu ceea ce astăzi numim vanitate și iubire de sine ceea ce numim stimă de sine.
Vanitatea mă face să obțin ceea ce îmi este necesar folosindu-mă de ceilalți, să-i folosesc pe ceilalți pentru a-i câștiga. Astfel, doresc onorurile (Kant) pentru a mă simți bine, și atunci îi caut pe ceilalți ca să mă onoreze. Dar intru în legătură cu ceilalți și din nevoia de a fi stimat de ei și de a-mi satisface astfel dorința de stimă de sine.
Când Rousseau ajunge la această idee, o asociază cu următoarea idee aristotelică: omul care nu recunoaște că are nevoie de viața în societate (sau care nu trăiește în societate) fie este un zeu, fie este un animal. Această frază a lui Aristotel (384–322 î.Hr.) avea să fie preluată de Nietzsche, care a afirmat: Atunci să fim zei, să recunoaștem că nu avem nevoie de ceilalți. Dar Rousseau afirmă: Nu suntem nici animale, nici zei, suntem ființe umane și de aceea avem nevoie în mod esențial de aprecierea celorlalți. Se referă apoi la mitul lui Aristofan, relatat de Platon (428–
348 î.Hr.). Trăsătura acestui personaj constă în aceea că se simte neîmplinit, și atunci caută bunuri, triumfuri militare, parteneri, are copii și niciodată nu se simte satisfăcut, până când într-o zi se așază la o masă cu cineva, care îi spune: „Ești Aristofan, te cunosc“, iar când celălalt îi spune acest lucru, Aristofan se simte în sfârșit împlinit.
Aristofan reprezintă aici incompletitudinea care se încheie numai atunci când cineva te descrie. Rousseau este de părere că ființa umană se alătură celorlalți nu din interes, ci pentru că se simte mutilată fără ceilalți. Marea diferență față de Kant și La Bruyère este că, pentru Rousseau, incompletitudinea face parte din natura umană.
Rousseau este primul care spune:
Natura umană constă în faptul de a te simți incomplet în singurătate.
Este opusul abordării lui La Bruyère, care spunea: Natura umană este singurătatea, iar societatea apare ca o necesitate proprie de recunoaștere și apreciere, de aplauze, de onoruri.
Rousseau spune: Sălbaticul trăiește în el însuși și crede că nu are nevoie de nimeni; omul social trăiește în turmă
și obține din partea celorlalți protecție și reconfirmare a existenței sale, aplauze sau laude. Adevărata ființă umană
se leagă de ceilalți, pentru că numai astfel viața sa are sens.
Această idee are atâta forță și este atât de revoluționară în istoria filosofiei, încât începe să schimbe gândirea politică a epocii.
Sunt incomplet dacă nu îl am pe celălalt, viața mea nu are sens dacă nu îl am pe celălalt, nu pot da sens vieții dacă
sunt singur, spune Rousseau.
Ideile lui Rousseau au două ramificații extrem de importante pentru istoria morală. Una este gândirea lui Adam Smith (1723–1790), un economist foarte interesat de evoluția umanității și de procesele sociale. Acesta începe să
introducă ideea necesității aprobării, spunând că nu este suficient ca celălalt să existe și să ne recunoască, ci avem nevoie și să ne aprobe. Această concepție devine atât de importantă în gândirea sa, încât stă la baza întregii sale teorii economice, conform căreia această căutare a posesiei de bunuri nu se face pentru bogăția în sine, ci pentru că
se știe că averea te ajută să câștigi simpatia și aprobarea celorlalți. În loc să se gândească la o nevoie esențială a omului, Adam Smith se gândește că acest lucru îi permite omului să se simtă mai complet.
Adam Smith este primul care spune că indiferența celor din jur este atât de îngrozitoare, încât poate ajunge să
ucidă. Expresia: „Îl ucid cu indiferența“ își are originea în gândirea acestuia. Privirea celuilalt este pentru el o necesitate; nu putem supraviețui dacă nu există cel puțin cineva care să ne aprobe, iar bunurile materiale au exact acest rol. Subiectul, spunea Smith, este incomplet și are nevoie de ceilalți pentru a-și forma identitatea.
