Ca unică soluție pentru a rezolva această dependență fără a se agăța de ceilalți, propune o posibilitate care ar fi rezervată numai unora: Dumnezeu. Dacă nu vreau să depind toată viața de evaluarea celuilalt, îmi rămâne posibilitatea de a crede că Dumnezeu este cel care îmi poate da această aprobare.
Credința apare ca o soluție ce îmi redă independența și puterea pe care o am asupra propriei persoane, recunoscând necesitatea mea socială, dar revenind încă o dată la prima idee a lui La Bruyère: singurătatea. Acum pot fi fără nimeni, nu îmi pasă, Șeful îmi va da aprobarea sa și nu mă voi simți niciodată singur, nesigur și nici incomplet.
Evoluția ulterioară a oferit o serie de alte soluții pe această temă: conștiința, supraeul. Ideea morală și etica principiilor nu reprezintă nici mai mult, nici mai puțin decât introiecția, internalizarea aprobării presupuse a celorlalți.
Eu mă simt complet numai dacă fac lucrurile în conformitate cu conștiința mea, altfel mă simt prost, nemulțumit.
Supraeul, morala, etica, societatea ca abstracție, în ultimă instanță, constituie răspunsul la necesitatea căutării simpatiei și aprobării celorlalți.
G.W.F. Hegel (1770–1831), ultimul gânditor al epocii respective, este atât de important și revoluționar, încât i-a influențat pe toți cei care au urmat după el (Freud, Lacan, Adler, Perls, Pichon Rivière etc.).
Hegel preia ideile lui Rousseau și le aduce la niveluri incomensurabile. Cei care l-au studiat spun că gândirea lui Hegel era atât de avansată pentru epoca sa, încât nu-l înțelegea nimeni. Au trecut mulți ani înainte ca umanitatea să
poată înțelege ce voia să spună Hegel.
Tot ceea ce știm despre acest gânditor este ceea ce a scris Kojève în cartea Introducere în lectura lui Hegel (mulți spun că nici Kojève nu era foarte fidel textelor lui Hegel).
Ideii lui Rousseau Hegel îi adaugă punctul de vedere conform căruia incompletitudinea nu se încheie nici cu recunoașterea, nici cu considerația, nici cu aprobarea celuilalt. Hegel spunea că lucrul de care individul are nevoie, nu ca un lucru învățat, ci ca o condiție a umanității sale, este mult mai mult: este admirația celuilalt.
Individul are nevoie să existe cineva care să îl aprecieze, să îl recunoască, să îl aplaude; nu este suficient să îi spună „Ești Aristofan“ (pentru că atunci când Aristofan primește această privire, nu este privirea cuiva care îl recunoaște, este privirea cuiva care îi oferă recunoașterea ce implică admirație, spune Hegel).
Pentru el, lupta continuă a ființei umane se duce pentru a reuși să fie apreciată de cineva, să i se dea un loc important. În caz contrar, va rămâne cu această senzație de incom pletitudine, se va simți mutilată, nu va avea posibilitatea de a se simți mulțumită.
Hegel împărtășește punctul de vedere al lui Rousseau, în sensul că esența ființei umane este sociabilă. Acesta spune: ființa umană solitară și unică în lume nu este o ființă umană, ci un animal.
Suntem în 1780 și, începând de aici, marele concept hegelian ne complică, pentru că lucrurile încep să se amestece…
Așa cum pe gândirea lui Nietzsche s-au bazat anumite idei politice, cele naziste printre altele, pe ideile lui Hegel, pe filosofia și abordarea privitoare la stăpân și la slugă s-au sprijinit diferite curente ideologice, printre altele marxismul și fundamentarea materialismului dialectic.
Hegel spune: Întotdeauna când există doi indivizi, fiecare dintre ei dorește admirația celuilalt; și, în această
competiție, unul va triumfa, și celălalt nu. Istoria umanită ții este sociabilitatea, începând de la schema în care, atunci când se întâlnesc doi oameni, unul tinde să fie stăpân, și celălalt tinde să fie sluga.
Nu este o idee complicată, e suficient să privim istoria umanității și vedem că, în realitate, există întotdeauna două
tabere care se luptă pentru a fi stăpânul și a-l pune pe celălalt în poziția de slugă. Și aceasta nu are legătură cu satisfacerea plăcerii sadice de a-l transforma în slugă pe celălalt, ci cu faptul de a obține, spune Hegel, admirația acestuia, de a-l face să mă idolatrizeze, să mă așeze pe un piedestal, piedestalul stăpânului. Ne amintește puțin de Nietzsche, de morala supraomului și de cea a sclavului, nu-i așa?
Odată stabilit câștigătorul, totul pare rezolvat, dar aici intervine paradoxul: să ne amintim că pornim de la ideea că
împlinirea umană se obține numai atunci când cineva primește admirația celuilalt, motiv pentru care cei care nu o primesc vor rămâne incompleți și vor pierde condiția minimă a demnității lor umane.
În această bătălie între viitori stăpâni și viitoare slugi, să presupunem că ești cel care câștigă. Ești stăpânul și, în consecință, eu sunt sclavul și admit acest lucru. Acum ești o ființă umană completă, ai obținut admirația cuiva, a mea. Eu sunt sluga și am pierdut, nu mă admiri, dimpotrivă, mă disprețuiești. Vei spune: Eu am câștigat, ești sclavul, nu ești nici măcar o ființă umană, nu ai nici o valoare. Și atunci când nu sunt nici măcar o ființă umană
completă și sunt demn de dispreț… admirația mea nu-ți mai servește la nimic. Atunci Hegel spune: Finalul căii stăpânului este, în mod iremediabil, vidul existențial, pentru că atunci când obține, în cele din urmă, admirația de care are nevoie, aceasta își pierde sensul și o disprețuiește.
(O mică derivație cotidiană pe care o văd în fiecare zi: „Vreau să mă iubești, vreau să mă iubești, vreau să mă
iubești… Dar, când în sfârșit mă iubești, îmi dau seama că ești un idiot, poate datorită faptului că iubești pe cineva ca mine, iar acum te disprețuiesc, și acum nu mă mai interesează afecțiunea ta“.) Ce face atunci stăpânul? Caută pe altcineva, pentru că adevărata istorie a stăpânului este că trebuie întotdeauna să
caute pe cineva de valoare care să îi ofere admirația de care are nevoie.
Pentru Hegel, în mod iremediabil, stăpânii sunt condam nați să caute un al treilea, lumea nu se poate aborda în doi, lumea se abordează în trei. De ce? Pentru că este nevoie de un martor, cineva care să depună mărturie că eu l-am
supus pe celălalt. Astfel încât acest al treilea, care nu este supusul meu, mă va admira pentru că mi-am supus sluga.
Intriga vieții, prin urmare, are nevoie de trei personaje: A, care să se lupte cu B și să-l învingă, și C, care e martor al luptei și îi oferă lui A admirația, ca urmare a faptului că este învingător (fără martorul triumfului, acesta nu are nici merit, nici transcendență). Cele trei personaje, ne lămurește Hegel, sunt necesare în aceeași măsură, deși rolurile lor nu sunt nici pe departe rigide sau permanente.
Într-adevăr, odată ce A îl învinge pe B, iar B este descalificat ca admirator, după ce trece primul moment de plenitudine în fața aplauzelor lui C, apare iremediabilul: între A și C, cine este sus și cine este jos? Vor trebui să
concureze între ei, și când se întâmplă acest lucru, nu contează cine triumfă – și aici vine partea cea mai interesantă –, învingătorul are nevoie ca B, înainte să fie slugă, să fie martor.
Ciclul este complet și va reîncepe la nesfârșit.
Lupta paradoxală a stăpânului și a slugii. Eterna luptă pentru a stabili cine este mai jos decât cine și pentru cât timp.
Hegel spune că istoria umanității este codificată de această luptă – cine supune pe cine și în prezența cui.
Am nevoie să fiu admirat, dar în această căutare voi ajunge întotdeauna să concurez cu cineva, într-o luptă
dinamică în care cel învins se va transforma mai devreme sau mai târziu într-un personaj important: martorul unei noi situații.
Bineînțeles că ideile lui Hegel existau înaintea lui Hegel, așa cum ideile lui Nietzsche existau înaintea lui Nietzsche, iar ideile lui Aristotel existau înaintea lui Aristotel, pentru că ideile nu sunt patrimoniul celor care le-au formulat, ci aparțin umanității. Și această istorie pe care stânga a utilizat-o pentru a explica lupta de clasă este pentru Hegel istoria umanității.
Aceasta este, spune filosoful, adevărata istorie a bărbatului și a femeii în fața păcatului originar, este istoria lui Cain și a lui Abel, este istoria lui Zeus și a lui Cronos, este istoria lui Castor și Polux, este istoria tuturor duelurilor mitice în care, în realitate, nu sunt niciodată doi, ci sunt întotdeauna trei: doi care se luptă pentru aprobarea unui al treilea.
Este ceea ce Freud (1856–1939) abordează din nou atunci când vorbește despre conflictul oedipian. Un conflict abordat în trei: un bărbat, o femeie și un fiu. O istorie a rivalităților pentru a stabili cine este stăpânul, cine este sclavul, cine este martorul, un joc al rivalităților care apare ca în mitul din Teba.
Pentru Freud, toată istoria umanității este o repetare a conflictului oedipian. Citindu-l pe Freud, îți poți explica toate fenomenele umane, așa cum îți poți explica toată istoria pornind de la Montaigne sau de la Nietzsche. Poate că, într-adevăr, în fiecare mic mister care se rezolvă se elucidează misterul universului, de fiecare dată dintr-o abordare diferită, de fiecare dată dintr-o abordare nouă, de fiecare dată dintr-o abordare mai bună.
