Fiecare dintre întâlnirile din viața mea a fost ca fiecare carte pe care am citit-o: o lecție de viață, care m-a făcut să
fiu ceea ce sunt.
Omul: natură solitară sau viață socială
După cum se știe, filosofia înseamnă înainte de toate întrebări și, uneori, câteva răspunsuri, întotdeauna provizorii, niciodată definitive.
Filosofii au început să aibă o gândire modernă asupra sensului vieții în societate în jurul secolului al XV-lea, când adevărul a încetat de a mai fi proprietatea exclusivă a gândirii scolastice și, prin urmare, a oamenilor legați de Biserică. Odată cu anularea monopolului și încetarea persecuției gândirii iluministe, fiecare gânditor liber i-a îndemnat pe alții să fie de acord sau să fie împotrivă, să dezvolte sau să combată noi idei socio-politice. Astfel s-a configurat o structură bazată pe poziții diferite privind mecanismele relației omului cu grupul social în care se inserează.
Filosofia s-a văzut nevoită atunci să abordeze discuția despre esența ființei umane.
În cursul primelor două secole de Iluminism, filosofii par să fie de acord că societatea și morala merg împotriva naturii umane, aceasta fiind solitară, egoistă și anarhică.
Acest punct este fundamental, pentru că, pornind de la această idee, se stabilește „oficial“ că deși morala este foarte bună, societatea este foarte bună și controlul este foarte bun… nimic din toate acestea nu e natural. Ceea ce este natural, după cum atrag atenția majoritatea filosofilor, este lupta individului pentru a fi autosuficient, intenția
de a nu depinde de nimeni. Natura umană, se susține, se concentrează numai pe ceea ce are nevoie, pe ce o interesează, pe ceea ce dorește în mod meschin. Toate celelalte moduri de conduită, mai ales cele „sociale“, sunt o creație a omului civilizat și, din acest motiv, antinaturale.
La sfârșitul secolului al XVI-lea, Montaigne (1533–1592) susține deja că Omul trăiește în societate de nevoie, și nu pentru că îi face plăcere. Susține că dacă îi lăsăm pe oameni să facă liber ceea ce doresc, ar prefera să fie singuri; când ființa umană conviețuiește, o face cu intenția de a aduna forțe pentru a-și putea căuta propria bunăstare. În schimbul primirii sprijinului, ajutorului sau forței pe care i-o dau ceilalți, omul acceptă să plătească
prețul de a renunța la multe dintre dorințele sale personale. Montaigne propune: Să desfacem lanțurile care ne leagă de ceilalți și pe acelea care îi leagă pe ei de noi, astfel încât fiecare să poată trăi cum vrea și să își dea seama atunci că mulțumirea sa depinde de el însuși.
Ideea privind natura independentă a dominat istoria filosofiei moderne, marcând căutarea esenței fiecăruia dintre noi: ființa independentă, care nu este legată de nimeni. Montaigne este primul filosof care spune că dependența nu e bună, pentru că ne pune în situații complicate în raport cu ceilalți.
Dacă Montaigne punea accentul pe dezlegarea noastră, pe abolirea dependenței, Pascal propunea o perspectivă
analitică: Nu contează dacă ne dezlegăm sau nu, nu este vorba despre ceea ce facem, ci despre a stabili de ce o facem. Ceea ce se întâmplă este că nu suntem mulțumiți de viața pe care o ducem, și atunci ne alăturăm altora, pentru a trăi puțin și viața lor. Dorim să trăim viața altora și, din acest motiv, facem eforturi ca aceștia să ne accepte.
Conform lui Pascal (1623–1662), această dependență face parte din nefericirea noastră și ar trebui să ne desprindem de ea. El crede că rămânem agățați de viața celorlalți exact pentru că nu ajungem să fim ceea ce ar trebui să fim.
La Bruyère (1645–1696), așa cum am văzut, crede că ființa umană este singuratică prin natură și că partea socială
și cea gregară apar ca niște creații umane. Iar ideile sale stabilesc următoarele: Individului nu-i place să împartă prada pe care a vânat-o, dar o împarte pentru că sociabilitatea a devenit pentru el o regulă pe care o acceptă dintr-un motiv sau altul. Natura umană nu este numai egoistă, ci mai ales insațiabilă și solitară.
Pornind de la ideea esenței solitare a ființei umane, acceptată mai mult sau mai puțin în epoca respectivă, apar două poziții filosofice total diferite: una spune că trebuie să combatem această tendință, fiindcă este nocivă pentru societate, iar alta opinează că trebuie elogiată și consolidată. Pentru unii, idealul trebuie să se supună realului; pentru alții, realul trebuie să se supună idealului.
Primul filosof care spune că trebuie să combatem natura solitară și barbară a omului a fost Machiavelli.
Pentru Machiavelli (1469–1527), după cum se știe, societatea era importantă ca mecanism de control, care să
frâneze interesele particulare și personale ale naturii umane. Viața este permanent o luptă pe viață și pe moarte, în care fiecare încearcă să-l omoare pe celălalt pentru a obține ceea ce dorește. În opinia lui, marea capacitate a
ființei umane constă în dominarea intereselor personale, astfel încât societatea să ducă la evoluția individului ca întreg, pentru că dacă societatea nu-și atinge acest obiectiv, viața ar fi o rivalitate constantă.
Această idee foarte cunoscută a fost reluată de Hobbes (1588–1679), în renumita expresie „Omul este lup pentru om“, ceea ce pare să însemne că, în fața unei prăzi dorite, ca animale de pradă, doi oameni se vor lupta până la moarte să o obțină, dacă nu sunt capabili să se înțeleagă în prealabil asupra a ceva care să-i facă să nu rivalizeze.
Ceea ce a spus Hobbes, iar Machiavelli sau Montaigne au confirmat, este faptul că suntem esențialmente solitari și că dependența de ceilalți apare din instinctul nostru de conservare. Noi, oamenii, ne alăturăm celorlalți pentru că, într-un anumit fel, ne convine, și dacă nu ne-ar conveni, am rămâne mai independenți și am învăța, cum spune Pascal, să fim fericiți de unii singuri, să ne mulțumim cu propria viață.
Suntem în secolele XV–XVI, epoci cu violente turbu lențe sociale și de contestare politică a ordinii existente.
Machiavelli arată că, dacă omul nu ar fi supus unor reguli și interdicții, ar trăi într-un război perpetuu pentru putere. Pentru că exact puterea este cea care îi dă individului posibilitatea să aibă ceea ce-și dorește în mod esențial.
La Rochefoucauld (1613–1680), pe de altă parte, crede că viața în societate este absolut inevitabilă pentru a supraviețui și că, dacă nu ar exista regulile sociale, dacă omul ar fi lăsat să-și exprime liber natura, ideea că omul este lup pentru om (Hobbes) ar fi confirmată în realitate permanent. După părerea lui La Rochefoucauld, nu putem risca să permitem acestei naturi să se manifeste fără cenzură, motiv pentru care propune să o combatem din punct de vedere moral, prin educație, prin norme. Viața în societate, spune La Rochefoucauld, restrânge apetitul nemăsurat al omului și îi impune un ideal social:
Eul vrea să se erijeze în centrul tuturor lucrurilor, vrea să domine totul, de aceea trebuie să încercăm combatereaacestui tiran prin reguli sociale, suficient de stricte ș i rigide pentru a-l înfrâna; în caz contrar, această sete nemăsurată de putere, această nevoie de stăpânire ar sfâr ș i prin a domina istoria.
În acest punct al tezei, apare gândirea unui filosof mai cunoscut nouă: Immanuel Kant (1724–1804). Acesta spune: ființa umană trăiește într-o societate asocială, cu alte cuvinte societatea, departe de a fi ceva ales de către ființa umană, este o tranzacție, un gest concret ce răspunde unei necesități. Conform lui Kant și așa cum spunea La Bruyère, natura ființei umane este singurătatea, dar adaugă faptul că această ființă ineptă social, egoistă și solitară
are trei nevoi de bază: setea de putere, setea de bunuri materiale și setea de onoruri.
Kant deschide linia de gândire pentru cei care urmează după el: împărtășește cu Machiavelli ideea conform căreia omul are nevoie să domine, și cu Hobbes ideea necesității de a avea bunuri materiale. Noutatea în gândirea lui Kant se referă la necesitatea omului de a primi onoruri (în sensul de aplauze, glorie, admirație). Este posibil ca omul să aibă bunuri fără să fie necesar să existe celelalte nevoi; poate fi stăpân asupra moștenirii sale, asupra pământului și animalelor, fără să existe celelalte, dar cum ar putea fi onorat în singurătate? Pentru a avea cine să-l onoreze, este nevoie de celălalt.
Astfel, pentru Kant, creăm o societate ca să ne dea onoarea de care avem nevoie, deoarece nu o putem obține singuri.
Într-un anumit mod, cu ajutorul lui Kant continuăm să menținem ideea principală: trebuie să combatem natura solitară a omului pentru că, în caz contrar, umanitatea nu poate subzista.
Așa cum am spus mai devreme, există gânditori care, departe de a combate natura solitară a omului, consideră că
trebuie să facă exact contrariul: să o preamărească.
De la Cicero (106–43 î.Hr.) (trebuie să curgem și să fim… și să-l lăsăm pe celălalt să aibă păreri) până la Diderot (1713–1784) (interesul guvernează conduita, dar trebuie să lăsăm idealul să se supună realului), mulți filosofi au construit abordări provocatoare pentru a-i convinge pe contemporani să lase natura să aibă întâietate asupra factorilor constrângători. În acest context, doresc să mă refer mai ales la doi gânditori foarte cunoscuți și importanți, deși nu întotdeauna – cred – foarte bine înțeleși: Sade și Nietzsche.
Sade (1740–1814) se întreba: De ce să las interesele mele personale și înclinațiile mele la dispoziția a ceea ce societatea îmi permite sau nu îmi permite? De ce să nu mă simt liber să ies și să-mi iau ceea ce îmi place? De ce plăcerea trebuie să îmi fie constrânsă de permisiunea celuilalt? Cine e celălalt, pentru a-mi spune ce pot avea și ce nu? De ce să nu fiu cu adevărat cum spun că sunt și să mă alătur numai acelora care îmi împărtășesc propriul mod de a găsi lucrurile de care am nevoie, pentru a ne aduna ca să ne bucurăm de ele fără a depinde de aprobarea celorlalți?
Conform lui Sade, dacă eu sunt în mod esențial liber și uman, nu trebuie să depind de permisiunea celuilalt. Sunt adult și, prin urmare, eu însumi sunt cel care trebuie să decidă ce este bine și ce este rău pentru mine și, pornind de aici, să încep să caut lucrul respectiv.
Abordarea sa constă în a accepta natura independentă a ființei umane, în loc de a o combate, astfel încât fiecare să
