Suferim de un soi de subdezvoltare emo ț ională, care ne împinge la unele comportamente autodistructive, atât în via ț a noastră publică, cât ș i în cea privată. Aceasta ne presează să găsim o cale care să ne permită să aflăm un mod de a fi mai sănăto ș i, iar această cale este intim legată de iubire ș i spiritualitate. Iubirea este cel mai bun simbol al sănătă ț ii omului, în opozi ț ie totală cu agresiunea, frica ș i paranoia, care, la rândul lor, reprezintă
patologia ce ne desparte.
Claudio Naranjo Clan, 1984
Când mă gândesc la cuvântul „întâlnire“, în sensul în care îl menționez în această carte, îl asociez cu ideea de descoperire, de construcție și revelație repetată a unui „noi“ care transcende structura „eului“. Această creație a noastră adaugă o valoare surprinzătoare simplei sume aritmetice dintre Tu și Eu.
Fără întâlnire nu există sănătate. Fără existența unui Noi, viața noastră este pustie, deși casele, cămările, beciurile și seifurile noastre sunt pline de averi scumpe.
Și, fără îndoială, bombardamentul mediatic ne stimulează să ne umplem casele, cămările și seifurile cu aceste lucruri și ne sugerează că restul lucrurilor sunt sentimentalisme depășite.
Intelectualii sceptici, ocupând locul presupusei cunoaș teri, sunt oricând gata să-i ridiculizeze și să-i disprețuiască
pe cei ca noi, care continuă să vorbească din inimă, din pântece, din suflet, pe aceia care vorbesc mai mult despre emoții decât despre gânduri, mai mult despre spiritualitate decât despre glorie și mai mult despre fericire decât despre succes.
Dacă cineva vorbește despre iubire, este imatur, dacă spune că este fericit, este naiv sau frivol, dacă este generos e suspect, dacă este încrezător e prost, iar dacă este optimist e idiot. Și dacă întâmplător el reprezintă un amestec din toate acestea, atunci falșii stăpâni ai cunoașterii, asociați involuntari ai consumerismului diletant, vor spune că
este un farsor, un prefăcut și un impostor neserios.
Mulți dintre acești gânditori ierarhizați formează uneori cea mai rea stirpe aristocratică și sofisticată a celor care se arată prea „evoluați“ pentru a-și recunoaște propria confuzie sau nefericire.
Alții sunt total prinși în identitatea lor și nu sunt dispuși să iasă din izolare de teama de a li se descoperi lipsa de implicare în ceea ce-i privește pe oamenii obișnuiți.
Aproape tuturor, în mod sigur, protejați de zidurile vanității lor, le este greu să accepte că alții, din perspective total diferite, propun soluții la fel de diferite.
Și, fără îndoială, nu se poate susține lipsa de importanță a legăturilor și a vieții emoționale. Din ce în ce mai des, știința aduce dovezi privind importanța pe care o au, pentru păstrarea și recuperarea sănătății, contactul și desfășurarea vieții noastre afective, cât și necesitatea de a trăi legăturile cu ceilalți.
Cercetările și scrierile lui Carl Rogers, Abraham Maslow, Margaret Mead, Fritz Perls, David Viscott, Melanie Klein, Desmond Morris și, mai recent, cele ale lui Dethlefsen-Dahlke, Buscaglia, Goleman, Watzlawick, Brad -
shaw, Dyer și Satir, alături de impresionantele cercetări și descoperiri ale lui Larry Dossey, ne obligă să revenim la schemele noastre raționale primitive, bazate pe cauză și efect, pe care medicina și psihologia le-au folosit în mod tradițional pentru a explica sănătatea și boala.
Fără îndoială, dacă privim în jur și în interiorul nostru, putem percepe teama și neliniștea (atunci când nu este vorba despre teamă) pe care le trezește o posibilă nouă întâlnire. De ce?
În parte, pentru că orice întâlnire implică o oarecare duioșie, compasiune, comuniune, influență reciprocă, transcendență și, în consecință, răspundere și implicare.
De asemenea, și mai ales, pentru că semnifică posibilitatea de a ne confrunta cu cele mai temute dintre toate fantasmele, poate singurele care ne sperie și mai mult decât singurătatea: fantasma respingerii și fantasma abandonului.
Din cauza fricii și a condiționărilor, e sigur că ne este din ce în ce mai greu să ne întâlnim cu persoane cunoscute și necunoscute.
Modelul de cuplu sau de familie durabilă este într-o măsură din ce în ce mai mare excepția, în loc să fie regula.
Prieteniile și căsătoriile de o viață au devenit cel puțin „demodate“.
Întâlnirile ocazionale, fără implicare, și schimburile sexuale fără obligații sunt acceptate fără surprindere și chiar recomandate de specialiști și nespecialiști ca fiind un simbol al unui presupus comportament mai liber și evoluat.
Individualismul este prezentat ca dușmanul gândirii sociale, mai ales de către acele persoane meschine care în sinea lor disprețuiesc structurile sociale sau se agață de ele cu un fel de fundamentalism solidar ce legiferează ceea ce nu știu să demonstreze.
Statisticile nu sunt încurajatoare. În Argentina, în perioada 1993–1998, au avut loc tot atâtea divorțuri câte căsătorii. Aproape jumătate dintre copiii din orașele mari trăiesc în familii din care unul dintre părinții biologici lipsește, cifră care în mod sigur va crește dacă, așa cum se preconizează, două din trei noi căsătorii se vor termina cu un divorț.
Iar statisticile privind patologia individuală nu sunt mai puțin îngrijorătoare: creșterea indicelui de depresie la tineri și la vârstnici, înmulțirea cazurilor de comportamente de izolare, numărul redus al întâlnirilor în grup și tot mai puține programe de activități posibile pentru persoane singure, de la un an la altul.
Cu ajutor sau fără, relațiile de cuplu sunt din ce în ce mai conflictuale, relațiile dintre părinți și copii sunt din ce în ce mai conflictuale, relațiile dintre frați, din ce în ce mai puțin solidare, iar relațiile cu colegii de muncă, din ce în ce mai competitive.
După cum spune Allan Fromme, orașele noastre, cu clădirile lor atât de înalte și cu enorma lor suprapopulare, sunt principalul mediu de cultură pentru izolare. Nu există un loc mai solitar decât orașul New York într-o zi lucrătoare, la oră de vârf, străbătut de douăzeci de milioane de ființe la fel de singure.
Noi avem răspunderea de a rezolva și schimba această situație pentru cei care vin din urmă și pentru noi înșine.
Provocarea acestei căi este să gândim și să regândim complexitatea relației dintre doi sau mai mulți indivizi unici, distincți și independenți, care decid să construiască o legătură transcendentă.
Cei care au curajul de a o parcurge vor trebui să fie pre gătiți să suporte acuzațiile celor care încă nu au parcurs-o și ale celor care nu o vor parcurge niciodată și care îi vor numi, în cel mai bun caz, visători și sentimentali.
A învăța să trăiești în relație cu ceilalți este o sarcină dificilă, s-ar putea spune artizanală, care presupune tehnici delicate și specifice, ce trebuie deprinse și practicate înainte de a fi utilizate adecvat, în același mod în care un chirurg nu poate opera după ce a absolvit cursul de chirurgie, un constructor are nevoie de practică înainte de a
ridica o clădire mare, și un chef trebuie să exerseze ani în șir pentru a găsi cea mai bună formă de a găti felul preferat.
Iar acesta este motivul pentru care, printre altele, fiecare dintre noi este o mare enigmă și, în consecință, relațiile noastre sunt un mister, plăcut sau dramatic, dar întotdeauna imprevizibil.
Leo Buscaglia povestește despre un tânăr care, hotărât fiind să învețe să relaționeze mai bine cu tinerii de la facultatea unde învăța, se duce la o librărie și caută bibliografie care să-l ajute. Pe un raft pierdut în capătul librăriei, găsește o carte al cărei titlu îl atrage, se cheamă Desde abrazar hasta amar [De la îmbrățișare la iubire].
Tânărul cumpără tomul gros și abia ajuns acasă își dă seama că a cumpărat volumul al doilea al unei enciclopedii.
Am scris odată¹ că a citi o carte e ca și cum te-ai întâlni cu o persoană. Spuneam că există cărți surprinzătoare și cărți plictisitoare, cărți pe care să le citești o singură dată și cărți la care vrei să te întorci mereu; cărți, într-un cuvânt, mai hrănitoare decât altele.
Astăzi, după douăzeci de ani, spun același lucru, din altă perspectivă: A te întâlni cu celălalt este ca și cum ai citi o carte.
Bună, obișnuită, nereușită, fiecare întâlnire cu altcineva mă hrănește, mă ajută, mă învață. Nu răutatea, nepotrivirea, și nici incompetența celui de alături sunt lucrurile care duc la eșecul unei relații.
Eșecul, dacă vrem să-l numim astfel, este expresia pe care o folosim pentru a spune că legătura a încetat de a mai fi hrănitoare pentru unul dintre cei doi. (Nu suntem pentru ceilalți tot timpul, nici ceilalți nu sunt pentru noi tot timpul.)
