Întotdeauna asociez această abordare cu o parabolă foarte veche pe care mi-a povestit-o odată un talmudist: Pentru iudaism, locul cel mai important de pe pământ era altarul marelui templu din Ierusalim, cel mai important moment al anului era ziua de Iom Kipur, când u ș ile chivotului se deschideau pentru a expune Tora în fa ț a poporului lui Israel, iar persoana cea mai importantă dintre toate era Marele Rabin, care oficia slujba în fa ț a mul ț imii. În acel moment, conjunctura era unică: persoana cea mai importantă, în locul cel mai important, în momentul cel mai important. Tradi ț ia iudaică arată că, dacă exact în acest moment un gând rău ar fi trecut prin mintea acestui om, lumea întreagă ar fi fost distrusă… Talmudul poveste ș te că, în realitate, fiecare om este la fel de important ca Marele Rabin, fiecare loc este la fel de sacru precum acel templu, ș i fiecare moment la fel de transcendent ca deschiderea chivotului. Orice gând rău din mintea oricărui om poate distruge lumea în orice moment.
Când citești filosofia lui Hegel, îți spui: e adevărat, umanitatea într-adevăr a fost condusă astfel. Și, fără îndoială, ceea ce descrie Hegel nu este un model funcțional al societății, ci o situație socială specifică, situația rivalității, situația luptei, a războiului. Trebuie să existe o altă posibilitate decât cea de a concura pentru spațiul admirației.
Către sfârșitul secolului al XIX-lea, aceste idei încep să fie revizuite și se aduc critici importante lui Hegel și discipolilor acestuia.
Postfreudienii critică modelul conflictului oedipian ca explicație universală. Acuză psihanaliza pentru faptul de a se fi întors în prea mare măsură spre La Bruyère, susținând că ființa umană este esențialmente solitară și că se conectează cu ceilalți din necesitate (pe care o definește mai ales pornind de la teoria sexuală).
Freud se remarcă prin aceea că acordă sexualității locul central în jurul căruia gravitează aproape toate lucrurile.
Prin urmare trebuie să lămurim faptul că, pentru Freud, sensul cuvântului „sexual“ diferă în mare măsură de accepția colocvială a termenului. Pentru marele maestru, termenul „sexual“ se referă la „libido“, la energia pe care o punem în slujba lucrurilor, adică la interesul față de fapte și persoane. Conceptul de „sexual“ înseamnă mult mai mult decât sfera genitală și poate să nu aibă nici o legătură cu penisul sau vaginul.
Ideea ar fi aproximativ următoarea: pornind de la perspectiva lui La Bruyère, care susținea că omul se asociază
pentru a-și satisface o dorință pe care nu o poate realiza în singurătate, gândirea psihanalitică a conchis că, dacă
celălalt este pentru mine un obiect al dorinței, aceasta mă va face să mă alătur lui. Până și conceptul de „instinct al mor ții“, care leagă inconștientul de căutarea autodistrugerii, pare a fi asociat cu istoria izolării esențiale, către care tindem să ne întoarcem (cu ideea societății ca aspect antinatural, pus cu forța în ființa umană).
Deși Freud vine mult după aceea, într-un anume fel reia ideile lui La Bruyère, Montaigne și ale lui Hobbes, pe care îi citează. Natura umană, sub forma inconștientului, este în mod esențial solitară și egoistă și se conduce după principiul plăcerii.
Astfel, dezbaterea nu se termină cu Hegel, nici cu Nietzsche, și nici cu vreunul dintre acești din urmă gânditori.
Dezbaterea continuă și probabil va continua. Pentru că este foarte dificil de spus: acum, când avem totul pe masă, aceste idei sunt într-adevăr la originea tuturor celorlalte.
Pentru că, mai târziu, atunci când apar Adler, Fromm și alții, care critică ideile lui Freud, o fac sprijinindu-se și ei pe aceia care, la timpul lor, i-au criticat pe La Bruyère sau pe Machiavelli.
Să vedem omul ca pe o ființă solitară prin natura sa (cum spunea Montaigne sau cum spune și psihanaliza la începuturile sale) sau ca pe o ființă în chip esențial gregară și, într-un anumit fel, incompletă când e singură și care are nevoie de ceilalți pentru a se simți completă (cum susținea Rousseau)?
În această dezbatere, filosofii au preferat, în marea lor majoritate, ideea ființei umane ca fiind solitară. Fără -
îndoială, există un gânditor rus contemporan, Todorov, un domn cu părul buclat, care a trăit în Franța, și care are o abordare foarte interesantă a acestui subiect.
Todorov afirmă că istoria filosofiei a preluat cu prioritate ideea individului în singurătate din trei motive.
Primul, pentru că filosoful este un individ solitar și se ia pe sine drept referință.
Al doilea, pentru că lupta și rivalitatea hegeliană se potrivesc în mod sigur mai bine cu originea umanității legată
de mituri (Cain și Abel, Cronos și Zeus). Todorov spune că istoria umanității începe întotdeauna cu o luptă pentru că a fost scrisă de bărbați, și nu de femei. Cu alte cuvinte, maternitatea, adevărata origine a umanității, este exclusă din istorie, iar dacă ar fi fost inclusă, istoria ar fi avut o origine pașnică. Dar bărbatul nu naște copii, bărbatul se luptă, astfel încât filosofia scrisă de bărbați a generat o istorie a umanității care își are originea în mituri bazate pe luptă și rivalitate, și nu în mituri despre nașteri și iubire.
Al treilea mit care mă interesează la Todorov este următorul: singurătatea omului este oarecum o poziție simplistă, pentru că e ușor să te gândești că mai întâi a fost amiba și că organismele pluricelulare au apărut mai târziu. Adică
el crede că este o poziție simplistă să te gândești mai întâi la individul singur, și apoi la viața în societate, prin
urmare de ce să nu ne gândim că au apărut simultan? Todorov este de părere că umanității îi place să se autocritice, să citească articole despre crime, asasinate, presa de scandal.
Astfel este mult mai atractiv să te gândești că ființa umană este distructivă și crudă decât să te gândești că are nevoie de ceilalți. Iar eu, cu modestie, sunt de aceeași părere. Să te gândești că ființa umană are nevoie de celălalt ca să o privească și să o iubească nu dă bine la publicul cititor. Este mai la îndemână să spui că omul este rău de la natură decât să spui că este bun în esență.
După Freud, Adler revine la Hegel pentru a pune sub semnul întrebării afirmațiile maestrului. Adler susține că
rivalitatea triunghiului oedipian nu începe cu senzația de devalorizare a copilului în fața mamei, ci atunci când apare tatăl. Apariția celui de-al treilea este ceea ce aduce rivalitatea, pentru că, până în acel moment, relația dintre mamă și fiu este de dragoste pură. Într-adevăr, contrar celor spuse de Hegel, relația dintre mamă și fiu este o legătură între două ființe care nu presupune nici admi rația, nici supunerea celuilalt.
Discuția este fără sfârșit și se leagă de cealaltă idee arhetipală a psihanalizei: trauma nașterii. Pentru Freud, naște -
rea înseamnă să abandonăm un loc minunat care este uterul matern, unde suntem legănați, hrăniți și protejați. Spus astfel, sună groaznic. Fără îndoială, această concluzie este produsul unei interpretări a lui Freud, dar nu este singura interpretare posibilă. Uterul matern este un loc minunat până în luna a patra sau a cincea, după care începe să fie atât de incomod, încât dacă bebelușul nu se naște la nouă luni, moare din lipsă de oxigen.
Eu cred că bebelușul se naște pentru că nu mai suportă, pentru că trebuie să se elibereze din acest loc care, în realitate, îl asfixiază, îl strânge; iar când colul uterin se dilată, bebelușul depune mari eforturi să se nască. Se naște pentru a se elibera de o situație care, la un moment dat, a fost minunată și care astăzi e cumplită, astfel încât nașterea este o alinare, ca ieșirea dintr-o închisoare, în care dacă rămâne, bebelușul va muri.
În viață există situații asemănătoare. Te-ai simțit rău până când ai ajuns la fund, și atunci ai decis să faci un efort, o mișcare, în căutarea ieșirii. Poate este atât de asemănător, încât uneori nu ne vine să ne gândim că același lucru s-a întâmplat în pântecul matern: la un moment dat a fost minunat, dar acum este un mediu asfixiant și rămânem aici pentru că odată a fost minunat…
Aflând că nașterea este un moment de eliberare, învățăm să analizăm dacă situațiile actuale pe care le trăim nu cumva au încetat să fie minunate și dacă nu cumva, pentru că înainte au fost plăcute, continuăm să le considerăm astfel, chiar dacă astăzi sunt dezastruoase.
Într-un sens, este la fel de dificil să-l pui sub semnul întrebării pe Rousseau pe cât este să nu fii de acord cu Hegel.
În ultimă instanță, când gândim și spunem, punem în cuvinte lucruri care contrazic ceea ce gândesc și spun alții.
Noutatea timpului nostru constă în aceea că, în stadiul actual al cunoștințelor noastre, putem admite că abordări opuse pot totuși fi adevărate, chiar dacă se contrazic. Altfel spus, toate ideile coexistă și poate toate sunt în parte adevărate, deși acest lucru nu trebuie să însemne că nu putem avea o poziție personală în toate cazurile.
Personal, eu cred că Rousseau avea dreptate: dacă nu există altcineva în viața noastră, apare senzația de incompletitudine.
Definiția identității personale trece în mod necesar prin faptul că a existat altcineva care să spună „Acesta ești tu“, ca în cazul lui Aristofan.
Un altul care să empatizeze cu mine, care să mă recunoască și să îmi aducă la cunoștință aprobarea sa.
Narcis era un tânăr atât de frumos, încât până ș i zeită ț ile din Olimp îi invidiau frumuse ț ea. Într-o zi, în timp ce lua apă dintr-un lac, Cupidon a fost trimis de zei ca să-l rănească cu una dintre săge ț ile sale. Ș i astfel Narcis s-a îndrăgostit atât de mult de propria imagine, încât nu s-a mai sim ț it atras de nimeni, de ș i to ț i se îndrăgosteau de el. Acesta era rezultatul dorit de zei, suferin ț a infinită de a se vedea lipsit de bucuria de a iubi.
Ș i Eco, la rândul ei, a fost victima unui blestem, când so ț ia lui Zeus a lipsit-o de darul vorbirii.
Afroditei, zei ț a iubirii ș i a frumuse ț ii, i s-a făcut milă de Eco ș i, neputând desface blestemul, l-a atenuat permi ț ân -
