Fiecare doliu este unic, și fiecare mod de a-l aborda este irepetabil…
Și, bineînțeles, este sigur și faptul că fiecare doliu seamănă cu toate celelalte dolii proprii și străine, în anumite aspecte comune care ne vor ajuta să le înțelegem. De aceea, să ajuți pe cineva în doliu înseamnă să
conectezi persoana care îl suferă cu permisiunea de a-și exprima emoțiile, oricare ar fi acestea, în felul său și în momentele pe care le alege. Toți psihologii din lume (care se contrazic în legătură cu aproape totul) cad de acord asupra faptului că posibilitatea de a găsi o formă de exprimare a trăirilor interioare îi ajută pe cei care traversează această cale să-și aline într-o oarecare măsură durerea.
Sfidarea pierderii
Pentru a înțelege dificultatea pe care o presupune confruntarea cu o pierdere, este important să înțelegem ce este o pierdere.
Eu asociez pierderea cu faptul de a fi dat sau poate de a se fi dat complet.
Poate senzația de a fi încredințat totul cuiva sau unui lucru care nu mai există.
Și atunci mă gândesc că trebuie să fie o greșeală, cumva, pentru că atunci când dai din inimă, în general nu simți pierderea. Ceea ce pierzi este întotdeauna ceea ce o persoană, viața sau circumstanțele îți iau.
Și mi-am amintit de Nasruddin…
– Mi-am pierdut catârul, mi-am pierdut catârul, sunt deznădăjduit, nu mai pot trăi.
Nu pot trăi dacă nu-mi găsesc catârul.
Cel care îmi găse ș te catârul va primi catârul meu ca răsplată.
Ș i lumea spunea:
– Ești nebun, ai înnebunit. Ai pierdut catârul și vrei să oferi propriul catâr ca răsplată?
Iar el răspunde:
– Da, pentru că nu mă supără că nu-l mai am, ci faptul că l-am pierdut.
Durerea pierderii nu ține atât de faptul de a nu avea, cât de situația concretă
a gestionării proaste a neputinței mele, de ceea ce mi s-a luat, de această
lipsă a ceva ce eu, cel puțin pe moment, nu aș fi dorit să mi se ia.
În doliu există întotdeauna ceva care mi se ia, ceva la care nu aș fi dorit să
renunț, ceva ce nu aș fi vrut să pierd.
Poate, mă gândesc acum, AICI SE AFLĂ BAZA ETIMOLOGICĂ a
cuvântului.
Cuvântul „pierdere“ ne vorbește despre obligația pe care ne-o impune viața de a ceda mult mai mult decât am fi dispuși să dăm.
Poate că, în fond, eu, la fel ca voi și toată lumea, doresc să nu mă desprind niciodată complet de nimic. Poate trăirea pierderii este răspunsul nostru la ideea de „gata, e de ajuns“. Un „gata, e de ajuns“ impus, care nu depinde nici de voința, nici de capacitatea mea. Un fel de renunțare forțată la ceva ce aș fi preferat să îmi aparțină în continuare… „dar cum aș fi putut evita acest lucru?“
Am constatat deja că emoțiile se repetă, în sensul că eu mă pregătesc pentru acțiune, un mod de a mă conecta activ cu stimulul. Atenție, a se conecta înseamnă a FI în armonie cu ce se întâmplă, adică a stabili o relație între ceea ce fac, ceea ce simt, ceea ce percep și stimulul inițial. Din acest motiv, conexiunea se poate referi la faptul de a o lua la fugă (deși această atitudine nu prea sună a „conectare“).
Acest răspuns (răspunsul MEU) mă conectează UN TIMP cu situația și o modifică, chiar dacă numai în acest sens, în ceea ce privește modul meu de a percepe stimulul și, după ce a trecut acest timp (care variază în funcție de diferiți stimuli, de diferite persoane și de diferite momente ale aceleiași persoane în fața unui stimul identic), după ce trece acest moment,
conexiunea, în cel mai bun caz, se epuizează, se termină și expiră, pentru a ne permite să revenim la starea de repaus.
Acest ciclu al experienței se reproduce în fiecare dintre situații, minut după
minut, moment după moment, zi după zi pe parcursul vieții noastre. Și, pentru că nu ar putea fi altfel, la fel și în fața situației dureroase a morții cuiva.
Ceea ce ni se întâmplă, mie, vouă și tuturor, într-un asemenea caz, parcurge exact același circuit:
1.percep situația din exterior
2.mă conectez la o anumită emoție
3.îmi mobilizez energia
4.care va trebui să se transforme în acțiune
5.pentru a stabili contactul cu acea situație concretă
6.până când acea situație se epuizează
7.și revine în stare de repaus.
Acest drum, în cazul morții cuiva, se numește „gestionarea doliului“.
Ceea ce vom discuta se referă la modul în care această gestionare se manifestă nu numai în fața morții, în fața dispariției fizice a cuiva, ci și în multe alte situații. Vom vorbi anume despre moarte și vom vorbi despre
