agăța este etichetat ca lipsă de implicare specifică indife renței.
Este ca și cum am deduce că, dat fiind faptul că morții nu beau Coca-Cola, dacă vei înceta să mai bei Coca-Cola, vei deveni nemuritor.
Părerea conform căreia, dacă partenerul tău nu e gelos, înseamnă că nu te iubește se bazează pe același raționament.
La fel și ideea că, dacă nu te înfurii, nu treci la acțiune.
La fel și ideea că, dacă nu ești constrâns de situație, nu faci nimic niciodată.
La fel și ideea că, dacă nu-ți presezi angajații, nu dau randament.
La fel și ideea că, dacă avocații nu ar avea un termen-li mită pentru a depune documentele, nu ar face-o niciodată (… mă rog, asta e sigur).
La fel și ideea care justifică argumentul absurd că, pentru a garanta pacea, este nevoie de războaie.
Mai există și unii care, pe de altă parte, cred același lucru, dar propun contrariul. Cei care încearcă să evite suferința doliului neimplicându-se afectiv în nimic și în legătură cu nimeni.
Acest gând a început să se transforme într-un mod de viață în această lume conflictuală și hedonistă: o normă culturală predată, învățată și, de multe ori, pusă în practică, dar, în orice caz, o soluție pe care, cel puțin eu, o consider inacceptabilă.
Abordarea aceasta înseamnă să cumpărăm o poliță de asigurare împotriva durerii unei viitoare pierderi, plătind ca primă faptul de a nu ne atașa de nici un lucru sau de nici o persoană. Este posibil ca această „asigurare împotriva suferinței“ să nu te scutească total de durere, dar, în mod sigur, vei suferi mult mai puțin. Cu o astfel de asigurare, îți garantez că vei pierde și o mare
ț
ț
ș
parte a posibilității de a te bucura de o întâlnire adevărată cu ceilalți. Nu se pune problema că este imposibil să te bucuri de ceva fără să suferi neapărat din acest motiv, dar plăcerea este imposibilă dacă fugi obsesiv de durere.
Soluția pentru a nu suferi „mai mult“ nu este să iubești „mai puțin“, ci să
înveți să nu rămâi lipit de ceea ce nu există, când vine momentul separării sau al pierderii. Soluția este să te bucuri de acest lucru și să faci tot ce poți pentru a fi minunat, atât timp cât durează. Soluția este să trăiești din plin fiecare moment al vieții tale. Soluția este, în final, să nu trăiești mâine gândindu-te la ziua de azi care a fost atât de minunată, pentru că mâine va trebui să-ți asumi ceea ce se va întâmpla mâine, pentru a putea face și din acea zi o minune.
Modul în care înțeleg eu implicarea este să te ancorezi în ceea ce se întâmplă în fiecare moment, iar nu în ceea ce urmează și cu atât mai puțin în ceea ce s-a întâmplat. A rămâne lipit de lucrurile de ieri este ca un soi de pact cu ceea ce a fost anterior. Înseamnă să trăiești agățat de trecut, făcându-ți griji pentru ce nu mai este.
Ce se întâmplă dacă încercăm să redescoperim relația noastră cu celălalt în fiecare zi?
Ce se întâmplă dacă decidem să susținem acest angajament numai pentru astăzi?
Ce se întâmplă dacă ne impunem să reînnoim angajamentul față de celălalt în fiecare zi, în loc să o facem o dată pentru totdeauna?
Pentru mulți dintre noi, temători, nesiguri, formali, aceasta ar transforma relația noastră într-o legătură light, cu prea puțină implicare, dar eu spun exact contrariul.
Cel mai implicat și mai asumat răspuns privitor la o legătură afectivă este pur și simplu să fim dispuși să nu ne atașăm de acea persoană, de acea situație, de acea relație. Dacă mâine ceea ce îți aduce atâta bucurie se termină, trebuie să fii capabil să iei decizia de a renunța, dar până când
sosește acest moment (care poate nici să nu apară în viața ta), până când nu apare finalul, încearcă să fii NUMAI implicare.
Eu nu sunt un exemplu în nici un sens, dar am un punct de vedere asupra acestui lucru pe care îl împărtășesc cu partenera mea. Eu și soția mea avem o înțelegere pe care am încheiat-o acum mai bine de treizeci de ani și care stabilește clar că, în ziua în care unul din noi decide că nu mai dorește să
fie alături de celălalt, va trebui să ne despărțim.
Nu în ziua următoare, ci CHIAR ÎN ACEA zi.
A crede că din acest motiv nu sunt atașat de soția mea, după 25 de ani de căsătorie, mi se pare superficial.
Am implicarea celor care declară că se implică din dragoste, și nu a acelora care iubesc din obligație.
Light este decizia de a nu se angaja, nici aici, nici acum, lăsânddeschiderea ș i riscul pentru alt moment, pentru alt loc, pentru altă
realitate, ș i nu cred că aceasta este o solu ț ie.
Sănătatea relațiilor tale cu ceilalți se măsoară în modul tău de a fi, implicat atât timp cât durează, înseamnă să cercetezi, să detectezi și să te gândești dacă ce ai este cu adevărat ceea ce ai sau doar cadavrul a ceea ce ai avut, iar dacă este un cadavru, să te desparți în mod implicat de acesta și, cu aceeași implicare, să ieși din ceea ce s-a terminat.
Aș dori să îți spun o poveste:
A fost odată un om care se că ț ăra pe un munte. Era o escaladare destul de dificilă, iar muntele se afla într-un loc unde ninsese mult. Omul stătuse într-o cabană în timpul nop ț ii, iar în diminea ț a următoare zăpada acoperise tot
muntele, ceea ce îngreuna foarte mult ascensiunea. Dar nu dorea să seîntoarcă, a ș a că oricum, cu efort ș i curaj, a continuat să se ca ț ăre pas cu pas pe acest munte înalt. Până când, la un moment dat, poate dintr-un calcul gre ș it, poate pentru că situa ț ia era cu adevărat foarte dificilă, când a fixat pioletul de sus ț inere a corzii de asigurare, i-a sărit cârligul.
Alpinistul s-a dezechilibrat ș i a început să cadă din vârf de munte, lovindu-se cu putere de pietre, în mijlocul unei avalan ș e de zăpadă.
I-a trecut toată via ț a prin fa ț a ochilor, iar când a închis ochii, a ș teptându-se la ce e mai rău, a sim ț it că îi atinge fa ț a o coardă. Fără să stea pe gânduri, cu un gest instinctiv, s-a agă ț at de coardă. Poate coarda rămăsese agă ț ată de vreun col ț de stâncă… ș i dacă a ș a stăteau lucrurile, poate reu ș ea să reziste la lovituri ș i să frâneze căderea.
Privi în sus, dar totul era numai vântoasă ș i zăpada care cădea pe el.
Fiecare secundă părea un secol în această coborâre accelerată ș i interminabilă. Dintr-odată, coarda s-a smucit ș i a rezistat. Alpinistul nu vedea nimic, dar ș tia că, pentru moment, se salvase. Zăpada cădea abundent, iar el era acolo, parcă ț intuit de coardă, aproape înghe ț at, dar agă ț at de acea frânghie, care nu-l lăsase să moară strivit de fundul prăpastiei dintre mun ț i.
Încercă să privească împrejur, dar degeaba, nu se vedea nimic. Strigă decâteva ori, dar î ș i dădu seama că nu avea cum să-l audă cineva.
