Leacul este să încetăm să dorim. Să acceptăm. Să ne des prindem. Să
anulăm nevoia imperioasă ca lucrurile să fie altfel de cum sunt.
Renunță la pretenția de a avea tot ceea ce dorești să ai în acest moment –
fie acest lucru material, afectiv sau spiritual –, iar suferința va dispărea.
Un preot iezuit pe care îl chema Anthony DeMello glumea uneori înprelegerile sale:
– Vre ț i să fi ț i ferici ț i? întreba el. Eu vă pot da fericirea chiar în acest moment, vă pot asigura fericirea pentru totdeauna. Cine acceptă?
Iar mai mul ț i dintre cei prezen ț i ridicau mâna…
– Foarte bine, continua DeMello. Vă dau fericirea în schimbul a tot ceea ceave ț i, da ț i-mi tot ce ave ț i, iar eu vă dau în schimb fericirea.
Oamenii îl priveau. Credeau că vorbe ș te simbolic ș i râdeau…
– Ș i vă garantez, confirma el. Nu este o glumă.
Mâinile începeau să se lase în jos… iar el spunea, râzând ca un Buddha:
– Aaa… Nu vre ț i… Nimeni nu vrea.
Și atunci explica.
Identificăm faptul de a fi fericiți cu confortul, cu succesul, cu gloria, cu puterea, cu aplauzele, cu banii, cu plăcerea, cu satisfacția instantanee; și nu părem deloc dispuși să renunțăm la vreunul dintre aceste lucruri. Nici măcar în schimbul fericirii. Știm că o mare parte a suferinței noastre provine de la ceea ce facem în fiecare zi pentru a avea aceste lucruri, dar nimeni nu ne poate convinge să renun țăm la ele.
Nimeni nu ne poate face să credem că vom înceta să suferim dacă vom face marele pas de a înceta să dorim.
Și, bineînțeles, este foarte clar.
Suntem ca alpinistul, cramponați de căutarea lucrurilor materiale, ca și cum ar fi coarda care ne va salva. Nu avem curajul să ne desprindem de acest mod de gândire pentru că ne închipuim că, fără bunuri materiale, ceea ce urmează este eșafodul, moartea, dispariția. Știm că ceea ce cunoaștem ne produce suferință, dar nu suntem dispuși să renunțăm la acest lucru. Ne este necunoscută ideea de a da drumul lucrurilor pentru a parcurge drumul mai ușor, și atunci nu avem nici o posibilitate de a înceta să suferim, pentru că, în afara frustrării, se instalează în noi o anumită contradicție.
Dar este necesar să admitem că, în ceea ce ne privește pe noi, occidentalii, ne este imposibil să încetăm să dorim, deși mai știm și că este imposibil să
ai la infinit și pentru totdeauna tot ceea ce dorești, pentru că nu suntem omnipotenți.
Cu alte cuvinte:
Nu încetăm să fabricăm dorințe.
Nici unul dintre noi nu poate și nici nu va putea vreodată să aibă tot ce dorește.
A dori și a nu obține este sursa suferinței.
Există vreo soluție pentru această capcană?
Cred că da.
Cheia se poate căuta pe drumul învățării modului în care să intri și să ieși din dorință.
În acest sens, este necesar să dezvoltăm abilitatea de a dori fără a rămâne blocați în dorință, de a dori fără să ne agățăm așa cum se agață un alpinist de coarda care crede că îi va salva viața. Pe scurt, să învățăm să ne desprindem.
Să dăm un exemplu.
E posibil să fie foarte plăcut să călătorești cu mașina cea mai scumpă și mai luxoasă care există, măcar de aici până în capătul străzii, dar ar trebui să sufăr dacă nu îmi pot permite această mașină în acest moment?
Spun că, dacă mașina există, ar fi minunat să mă bucur de o mică plimbare (chiar și una scurtă, cum am propus, o plimbărică până la capătul străzii), dar dacă nu există… poate există altă mașină. Și dacă nu… poate merg pe jos. Și dacă plouă… poate fac rost de o umbrelă. Și dacă nu reușesc…
poate renunț să mă mai plimb.
Poate, îmi vine ideea acum, când scriu, aș putea chiar renunța la anumite obiceiuri și, dat fiind faptul că mașina nu este disponibilă… să mă bucur de o plimbare în ploaie.
Dacă aș putea descoperi posibilitatea de a mă bucura în oricare dintre aceste situații, dacă îmi pot imagina un anumit grad de bucurie în fiecare
dintre aceste posibilități, atunci nu va mai exista nici un fel de suferință care să mă aștepte în acest exemplu.
În schimb, dacă îmi fixez o mare parte a speranțelor și așteptărilor, dacă
decid că singurul lucru care mă poate face fericit în acest moment este să
mă plimb cu acest model de mașină, iar nu cu altul… atunci apare ceea ce numesc „momentul vocalelor plângăcioase“.
„Aaa… Ce păcăleală.“
„Ooo… Ce pierdere groaznică.“
„Eee… Dar eu am mers mereu cu mașina.“
