Posibilitatea de a se salva era foarte îndepărtată; de ș i aveau să observe absen ț a lui, nimeni nu putea urca să-l caute înainte să se oprească furtuna de zăpadă ș i, chiar ș i atunci, cum să ș tie că alpinistul era agă ț at de ceva deasupra prăpastiei?
Se gândi că, dacă nu face ceva cât mai repede, acesta avea să fie sfâr ș itul vie ț ii sale.
Dar ce să facă?
S-a gândit să se ca ț ăre pe coardă până sus, pentru a încerca să ajungă la refugiu, dar ș i-a dat seama imediat că era imposibil. Dintr-odată, auzi o voce. O voce care venea din interiorul său ș i care îi spunea „desprinde-te“.
Poate era vocea lui Dumnezeu, poate era vocea în ț elepciunii sale interioare, poate cea a unui spirit malefic, poate o halucina ț ie… ș i auzi că
vocea insista: „Desprinde-te… desprinde-te“.
S-a gândit că, dacă s-ar fi desprins, ar fi însemnat să moară chiar în acelmoment. Era singurul mod de a pune capăt chinului. S-a gândit la tenta ț ia de a alege moartea pentru a nu mai suferi. Ș i, ca răspuns la voce, se agă ț ă
ș i mai tare. Iar vocea insista „desprinde-te“, „nu vei mai suferi“, „această
durere este inutilă, desprinde-te“. Ș i, încă o dată, ș i-a impus să se aga ț e ș i mai strâns, în timp ce, con ș tient, î ș i spunea că nici o voce nu avea să-l convingă să dea drumul acelei corzi care, fără urmă de îndoială, îi salvase via ț a. Lupta a continuat ore în ș ir, iar alpinistul a rămas agă ț at de ceea ce considera că era singura lui ș ansă.
Legenda spune că, în diminea ț a următoare, salvamon ti ș tii au găsit un alpinist aproape mort. Îi mai rămăsese un firicel de via ț ă. Dacă mai treceau câteva minute, alpinistul ar fi murit înghe ț at, în mod paradoxal, agă ț at de coardă… la mai pu ț in de un metru de sol.
Iată că, uneori, faptul de a nu te desprinde înseamnă moarte.
Uneori, viața înseamnă să te eliberezi de ceea ce te-a salvat la un moment dat.
Să dăm drumul lucrurilor de care ne cramponăm, crezând că, dacă le avem, vor continua să ne salveze de la cădere.
Toți avem o oarecare tendință de a ne crampona de idei, de persoane și de trăiri. Ne agățăm de relații, de spațiile fizice, de locurile cunoscute, cu siguranța că acesta este singurul lucru care ne poate salva. Credem în „răul cunoscut“, după cum se spune în popor.
Și, deși ne dăm seama intuitiv că, dacă ne cramponăm de un anumit lucru, înseamnă să murim, rămânem totuși ancorați de ceea ce nu ne mai trebuie,
de ceea ce nu mai există, tremurând de teama consecințelor închipuite ale desprinderii de acel lucru.
Ceea ce urmează
Când vorbim despre calea lacrimilor, vorbim despre faptul de a învăța să ne confruntăm cu pierderile dintr-o perspectivă diferită. Adică nu numai din perspectiva imediată a durerii, despre care spunem că există întotdeauna, ci de asemenea din altă perspectivă, cea a posibilității de a aprecia parcursul în lumina a ceea ce urmează. Iar ceea ce urmează, după ce am plâns fiecare pierdere, după ce am gestionat doliul fiecărei absențe, după ce am prins curajul de a ne desprinde, ei bine, ceea ce urmează este altceva.
Ceea ce urmează este întâlnirea cu un mine însumi, îm bo gățită cu ceea ce azi nu mai am, dar care mi s-a întâmplat, dar și cu experiența trăită în acest timp.
Este greu de acceptat.
Este oribil să admiți că fiecare pierdere implică un câștig. Că fiecare durere în fața unei pierderi se va termina în mod necesar cu un câștig pentru tine. Și, bineînțeles, nu există o pierdere care să nu implice un câștig. Nu există pierdere care să nu provoace în mod necesar o creștere personală.
Îmi vei spune:
„E oribil să te gândești că moartea unei ființe dragi înseamnă un câștig pentru mine.“
Eu înțeleg, și pot lăsa în afara acestei conversații moartea unei ființe iubite, o pot pune în caseta excepțiilor, deși nu este și părerea mea. Ceea ce ne complică în acest punct este să ne gândim la caracteristica „ideală“ a ideii de câștig, amestecată cu cea „detestabilă“ a ideii de pierdere a unei ființe dragi. Poate ar fi mai ușor de acceptat ce spun dacă îți explic faptul că, întrun anumit fel, vorbesc despre un beneficiu secundar, care se obține ca o consecință a mo mentului nedorit al doliului, și nu despre beneficiul de a trece prin situația morții unei ființe dragi.
În orice caz, moartea unei ființe dragi este un lucru inevitabil în viața noastră și la fel și creșterea care rezultă de aici.
Să-mi fie îngăduit să stabilesc provizoriu că acestea sunt situații speciale.
Să lăsăm pentru mai târziu subiectul morții celor pe care îi iubim și să
discutăm deocamdată de toate celelalte pierderi.
Vom încerca să arătăm și să demonstrăm în acest capitol că în fiecare dintre celelalte pierderi există un câștig care în cel mai rău caz este un pașaport către creștere, ceea ce înseamnă un pașaport pentru o viață mai bună.
Când îi întrebăm pe oameni cum le mai merge, primim ca răspuns de la majoritatea că nu le merge la fel de bine cum ar dori sau că le merge pur și simplu rău.
Aproape 65% din populația urbană occidentală declară că nu îi merge bine.
În cazul în care cineva încearcă să confirme aceste răspunsuri întrebându-i dacă suferă, ne asigură că da. Unii spun că mult, alții că puțin, dar dacă ar fi să ne ghidăm după răspunsurile lor, vom ajunge la concluzia indubitabilă că
majoritatea suferă.
Este evident că nimănui nu-i place să sufere și, logic vorbind, această
suferință este „ceva inevitabil“ care ne prinde din urmă, care ne afectează, care ne atinge, care ne invadează orice am face.
De ce suferim?
Suferim atunci când ne dăm seama că nu avem un lucru pe care îl dorim sau atunci când aflăm despre o pierdere; atunci când ceea ce am obținut este prea departe de ceea ce speram și când credem că pentru unele lucruri este deja prea târziu.
Suferința, declara Buddha, este universală, dar are o singură rădăcină.
Iar această rădăcină, spunea maestrul, este dorința.
Dorințe, atașamente, năzuințe și așteptări – aici se află rădăcinile suferinței noastre. Iar dacă aici își află originea, continuă Buddha, suferința poate fi evitată, iar durerea are leac.
