teama de toate celelalte pierderi, despre conexiunea nesănătoasă care nu se epuizează, despre atașare și despre detașare.
Pierderi mari și pierderi mici
Fiecare pierdere, oricât de mică, implică necesitatea unei gestionări.
Toate.
Nu numai marile pierderi generează doliu, ci fiecare pierdere în parte.
Sigur că pierderile mari generează în general un doliu mai dificil, mai lung sau mai intens, dar și cele mici presupun durere și efort.
O durere care doare și un efort care trebuie făcut, care nu vine de la sine.
O sarcină care aproape niciodată nu se desfășoară de la sine, cu tine doar în calitate de spectator.
Este interesant de observat că, deși totul se desfășoară de obicei în mod firesc, fără a fi necesară impulsionarea sau căutarea, gestionarea
evenimentului presupune cel puțin o anumită conștientizare, o anumită
dispoziție de a acționa (să îmi dau seama și să fac ceea ce trebuie).
O cale care, așa cum am mai spus, este dureroasă și care nici prin alegere, nici ca urmare a necesității nu este neapărat plăcută.
Bine, dar nu trebuie să fie dramatic, de ce ar trebui să mă gândesc că mă
voi separa de anumite lucruri? Ar putea exista ș i, de fapt, există multe lucruri pe care le iau pentru toată via ț a. De ele mă pot ț ine bine, pentru că
vor fi alături de mine până în ultima clipă, pentru că am decis să fie cumine pentru totdeauna…
Răspuns: asta e o minciună.
Aceasta este prima dintre învățăturile de care beneficiezi când ești adult.
Îmi place sau nu, voi fi abandonat de fiecare persoană, de fiecare lucru, de fiecare situație, de fiecare etapă, de fiecare idee, mai devreme sau mai târziu, dar inevitabil.
Iar dacă nu ar fi așa, dacă aș muri înainte de a fi părăsit, și nu vreau să
accept că oricum totul va continua fără mine, va trebui să admit că eu voi fi cel care abandonează și ar fi nedemn să nu fiu atent, pentru a nu reține, pentru a nu prinde, pentru a nu mă lega, pentru a nu cuprinde, pentru a nu spune minciuni despre false eternități imposibile.
Cât mă pot bucura de ceva, dacă voi avea grijă permanent ca nimic și nimeni să nu-mi ia acel lucru?
Să presupunem că această statuetă de pe biroul tău, această decorațiune sau acea scrumieră sunt făcute dintr-un material cald și plăcut la atingere.
Suntem atât de puțin obișnuiți să înregistrăm tactil lucrurile, încât exemplul sună nelalocul lui. Lumea are o cultură foarte redusă în ceea ce privește importanța simțului tactil. Poți găsi în magazinele de cadouri din toată
lumea obiecte pentru încântarea văzului și auzului, dulciuri și alimente pentru satisfacerea gustului, parfumuri și alte lucruri pentru satisfacerea mirosului, totul se vinde, dar aproape că nu există lucruri de vânzare destinate simțului tactil. Este tipic, nu există o cultură tactilă, ca și cum mâinile ar servi doar pentru a susține, a apuca, a lovi pe altul sau eventual pentru a mângâia, dar nu există exemple suficiente ale plăcerii de a atinge.
Să ne imaginăm că ceva din ce se află acum pe masă este unul dintre
puținele lucruri despre care știm că sunt plăcute la atingere.
Să presupunem acum că eu îl apuc ferm cu mâinile, pentru că mi se pare că
vrea să-l ia cineva. Îl strâng foarte tare, ca să nu mi-l smulgă. Ce se va întâmpla dacă pericolul continuă (chiar dacă este imaginar), iar eu reușesc să păstrez obiectul? Două lucruri.
Primul este că îmi voi da seama că plăcerea s-a terminat; acum nu mai am nici o posibilitate de a mă bucura tactil de acesta, pentru că îl țin strâns. (Fă
acest test acum, apucă ceva cu mâinile și strânge cu putere. Observă dacă
poți percepe cum se simte la atingere. Nu poți. Singurul lucru pe care îl poți percepe este că strângi tare, că încerci să împiedici lucrul respectiv să
dispară.)
Al doilea lucru care se va întâmpla atunci când țin ceva strâns în mâini este că va apărea durerea. (Continuă să ții cu putere obiectul, pentru ca nimeni să nu ți-l poată lua, și vezi ce se întâmplă.) Ceea ce apare atunci când ții cu putere un lucru este întotdeauna durerea. Durerea mâinii strânse, durerea unei mâini care, odată strânsă, obține o unică plăcere posibilă, plăcerea de a nu fi pierdut, unica bucurie pe care o are vanitatea, aceea de a-l fi învins pe cel care dorea să mi-l ia, plăcerea de „a câștiga“…
Dar nici o plăcere care să provină din relația mea cu obiectul în sine.
Aceasta se întâmplă din cauza necesității stupide de a poseda bunuri inutile.
Acest lucru se întâmplă cu orice idee de neclintit. Și aceasta se întâmplă cu posesivitatea în orice tip de relație, chiar și în legăturile afective (dintre părinți și copii, din cupluri). De fapt, relațiile mele, mai ales cele mai afective, devin spații plăcute în momentul în care pot deschide mâna, în care învăț să nu stabilesc relații pornind de la abordarea odioasă de a prinde, de a controla sau reține, ci din adevărata întâlnire cu celălalt, care, așa cum ai învățat parcurgând calea întâlnirii², poate fi savurată numai în libertate.
Mulți oameni cred că, dacă nu te agăți, înseamnă că nu te implici.
Un concept pe care nu-l împărtășesc, dar pe care îl înțeleg.
S-ar spune că distorsiunea provine din faptul de a considera că, dat fiind că
mă agăț numai de cei care sunt importanți pentru mine, actul de a mă agăța este un simbol al interesului meu, și din acest motiv, faptul de a nu mă
