Imaginează-ți cum ar fi să rămân în oricare etapă anterioară a vieții mele, să
decid pur și simplu să nu merg înainte.
Imaginează-ți cum ar fi să decid că anumite momente din trecut au fost atât de minunate, că anumite legături au fost atât de satisfăcătoare, anumite
persoane au fost atât de importante, încât nu doresc să le pierd, iar atunci mă agăț ca de o coardă salvatoare de aceste lucruri care acum nu mai există.
Închipuiește-ți că fac acest lucru și că l-ai face și tu. Și atunci această carte nu ar mai exista, nici interesul tău de a citi aceste cuvinte, nici dorința de a continua să mergi mai departe în viață. Amândoi am muri aici, în trecut, paralizați și înghețați ca în povestirea de mai înainte. În mod sigur, nu este ceea ce dorim, nu poate fi un lucru bun pentru mine sau pentru oricine altcineva.
Și, fără îndoială, renunțarea la oricare dintre aceste lucruri a fost dureroasă, renunțarea la copilăria mea a fost dureroasă, renunțarea la starea de bebeluș
din primele zile a fost dureroasă, renunțarea la uter a fost dureroasă, renunțarea la adolescență a fost dureroasă.
Toate aceste trăiri au presupus o pierdere, dar datorită faptului că am pierdut unele lucruri, am câștigat altele.
Pot evidenția acest lucru spunând că nu există un câștig im por tant care să
nu implice, într-o formă sau alta, o re nun țare, un cost emoțional, o pierdere.
Acesta este adevărul care se descoperă la sfârșitul căii lacrimilor: Doliul este indispensabil pentru procesul nostru de creș tere personală, pierderile sunt necesare pentru maturizarea noastră, și acest lucru, la rândul său, ne ajută să parcurgem calea.
Cu cât învăț să mă desprind mai bine, cu atât va fi mai ușor să se producă
acea creștere, cu cât am crescut mai mult, cu atât suferința pricinuită de o pierdere va fi mai mică, și cu cât va fi mai mică suferința pricinuită de ceea ce nu mai este, cu atât voi putea parcurge mai bine calea care continuă.
Maturizându-mă, voi descoperi cu siguranță că, din proprie voință, am renunțat la ceva cu durere, pentru a lăsa loc noului pe care îl doresc.
– Mare maestru, spuse discipolul, am venit de foarte departe pentru aînvă ț a de la tine. Timp de mul ț i ani am studiat cu to ț i ilumina ț ii ș i guru din ț ară ș i din lume, ș i to ț i mi-au dat multă în ț elepciune. Acum cred că tu e ș ti singurul care îmi poate desăvâr ș i căutarea. Înva ț ă-mă, maestre, tot ce trebuie să ș tiu.
Badwin în ț eleptul i-a spus că îi va face plăcere să îi arate tot ce ș tie, dar că, înainte de a începe, dore ș te să-i ofere un ceai.
Discipolul s-a a ș ezat lângă maestru, în timp ce acesta s-a apropiat de o măsu ț ă ș i a luat de pe ea o cea ș că plină cu ceai ș i un ceainic de aramă.
Maestrul i-a întins cea ș ca ucenicului, iar când acesta a luat-o în mâini, a început să mai toarne ceai, care nu a întârziat să dea pe dinafară.
Ucenicul, cu cea ș ca în mâini, a încercat să- ș i prevină gazda:
– Maestre… maestre.
Badwin, ca ș i cum nu auzea rugămintea, continua să toarne ceai, care după ce a umplut cea ș ca ș i farfurioara, a început să curgă pe covor.
– Maestre, i-a strigat acum discipolul, nu mai turna ceai în cea ș că. Nu vezi că deja este plină?
Badwin s-a oprit din turnat ș i i-a spus discipolului:
– Până când nu vei fi în stare să gole ș ti cea ș ca, nu vei mai putea să pui ceai în ea.
Trebuie să te golești pentru a putea să te umpli.
O ceașcă, spune Krishnamurti, este de folos numai când este goală.
Nu este de folos o ceașcă plină, căci în ea nu se mai poate pune nimic.
Păstrând ceașca mereu plină, nici măcar nu pot da, pentru că a da înseamnă
să fi învățat să golești ceașca. Pare evident că, pentru a da, trebuie să
explorez desprinderea, detașarea, fiindcă există o pierdere și atunci când decid să dau din ce este al meu.
Iar atunci, pentru a crește trebuie să admit vidul. Spațiul în care, prin decizie, întâmplare sau în mod natural, nu se mai află ceea ce se găsea înainte.
Aceasta este viața mea. Va trebui să mă despart de con ținutul ceștii ca să o pot umple încă o dată. Viața mea se îmbogățește de fiecare dată când umplu ceașca, dar se îmbogățește și de fiecare dată când o golesc… pentru
că de fiecare dată când golesc ceașca, deschid posibilitatea de a o umple din nou.
Întreaga istorie a relației mele cu creșterea mea și cu lumea este istoria acestui ciclu al experienței despre care vorbim. În cele din urmă, viața constă în stabilirea contactului cu lucrurile, în epuizarea contactului și retragere, de aici începând încă o dată căutarea, când mă încarc încă o dată
cu energie, mă emoționez încă o dată și acționez încă o dată, mă conectez încă o dată, epuizez contactul încă o dată și mă retrag din nou.
Intru și ies.
Mă umplu și mă golesc.
Iau și las.
Trăiesc aceste contraste pentru propria creștere. Deși procesul nu este întotdeauna ușor, deși nu este totdeauna lipsit de suferință.
