Ce ne-am face dacă nu ar exista durerea care să umple aceste goluri?
Procesul de interiorizare
O parte a procesului de acceptare și gestionare constă în sarcina dificilă de a descoperi și de a lăsa să trăiască înăuntrul meu lucrurile pe care le-a lăsat celălalt.
A lăsa să se nască și să dăinuie în interiorul nostru ceva din ce nu mai există. Acest mecanism, penultima etapă a doliului sănătos, nu are nevoie de moartea celuilalt pentru a acționa în beneficiul nostru. Lucrează asupra absenței celui care într-un fel, mort sau nu, nu mai există. Fie pentru că
boala sa l-a schimbat atât de mult, încât nu mai este cel ce era, fie pentru că
simpla trecere a timpului îl face să nu mai poată fi cum era. Poate că este aici fizic, alături de noi, are același chip, același nume și același CNP, dar nu aceeași expresie, sau poate păstrează aceeași voce, dar nu mai spune aceleași cuvinte și chiar poate că sunt aceleași cuvinte, dar acum nu mai înseamnă același lucru…
Nu mai este aceeași persoană. Nu mai e.
Nu mai este acolo, afară… Dar dacă pot să-mi dau seama de ceea ce a lăsat în mine, este înăuntru.
Iar când pot ajunge aici, atunci, deși cu durere, pot recupera bucuria prezenței sale vii. Pentru că această actualitate se concretizează în faptul de a-i menține o amintire vie.
Viața este continuitatea vieții, dincolo de istoria punctuală.
Fiecare moment din viața noastră ajunge la sfârșit, pentru a da naștere la ceea ce urmează, fiecare moment pe care îl trăim va trebui să moară, ca să
se nască unul nou, pe care apoi va trebui să-l inaugurăm (cum zice Serrat).
Este nevoie să ne inaugurăm o viață nouă în fiecare dimineață, dacă
decidem să suportăm pierderea propriei vieți diferite, care s-a terminat ieri.
Dar dacă vei continua să o trăiești pe cea anterioară, pe cea anterioară ei și așa mai departe, viața ta devine insuportabilă.
Mi se pare că întreg misterul puterii de a ne lupta cu pierderile noastre nu constă în altceva decât în faptul de a ne mobiliza pentru a trăi doliul, a hotărî să ne căim pe acest drum, să suportăm durerea. Și spun durerea, nu suferința. Încă o dată, a suferi înseamnă a rămâne legat „cu dragoste“ de durere, așa cum înainte mă legam de plăcerea pe care mi-o procura ceea ce am pierdut.
Vreau să pot deschide mâna și să dau drumul la ceea ce astăzi nu mai este, la ceea ce astăzi nu mai e necesar, la ceea ce azi nu este pentru mine, la ceea ce azi nu îmi aparține.
Nu doresc să te rețin, nu doresc să rămâi cu mine pentru că nu te las să
pleci.
Nu doresc să faci nimic pentru a rămâne mai mult decât vrei.
Lăsând ușa deschisă, voi ști că ești acolo pentru că dorești să rămâi, pentru că, dacă ai fi vrut să pleci, ai fi plecat deja.
Există un poet argentinian, care se numește Hamlet Lima Quintana, a cărui operă o admir foarte mult. A scris poemul Transfer, care sună astfel: Până la urmă, moartea este o mare farsoare.
Moartea minte când spune că va fura via ț a,
ca ș i cum ar putea opri primăvara,
pentru că, până la urmă,
moartea poate numai să ne fure timpul,
ocaziile de a zâmbi,
de a mânca un măr,
de a ț ine un discurs,
de a călca pe locul pe care îl iube ș ti,
de a aprinde dragostea de fiecare zi.
De a da mâna, de a cânta la chitară,
de a traversa speran ț a.
Ne schimbă numai spa ț iile.
Locurile în care să întindem corpul,
să dansăm sub lună sau să traversăm înot un râu.
Să locuim un pat, să ajungem la altă cale,
să ne a ș ezăm pe o creangă,
să ne desprindem cântând de toate ferestrele.
Asta poate face moartea.
