Am pe masa de lucru o monedă din argint, pe care mi-au făcut-o cadou confrații din cadrul Colegiului Psihologilor din Guadalajara, când am ținut o conferință pe această temă în orașul lor. Dacă acum aș dori să o privesc mai îndeaproape pentru a vedea cât de frumos e gravată, aș putea să o fac cu ușurință și fără nici un efort. Nu se întâmplă mare lucru, în afara faptului că pe masă rămâne locul liber unde stătuse moneda. Dar dacă pun puțin adeziv pe monedă, când o ridic e posibil să rămână un semn pe fața de masă, și dacă privim cu lupa vom vedea că au fost smulse câteva straturi superficiale ale feței de masă, odată cu moneda. Acum să ne imaginăm că, în loc de un simplu adeziv, voi pune o picătură de adeziv industrial puternic.
Dacă îl las să se usuce, când voi apuca moneda, vor rămâne lipite de el fâșii de față de masă și nu voi avea nevoie de nici o lentilă pentru a observa acest lucru, stricăciunea va fi evidentă. Acum, imaginează-ți că fac niște butoniere în fața de masă și niște găuri în lemnul mesei, iar cu ajutorul unei sârme, meșteresc o rețea pentru a ține moneda fixată pe fața de masă și, după ce termin, lipesc cu ciment fața de masă de tăblia mesei. Să
presupunem acum că vreau să ridic moneda pentru a admira încă o dată
gravura; nu numai că va trebui să fac un efort mai mare pentru a putea
separa aceste două lucruri și a ridica moneda, dar când fac acest lucru, dacă
reușesc, fața de masă este distrusă, o parte a lemnului de asemenea, iar moneda este și ea afectată.
Din acest exemplu pare evident că intensitatea atașamentului pe care îl simt față de ceea ce las în urmă (cu cât este mai puternic adezivul) este direct proporțională cu răul care se produce în momentul separării, în momentul pierderii, al trăirii doliului.
Nu este obligatoriu ca lucrurile să fie astfel, dar, în general, cu cât țin la cineva mai mult, cu atât am o tendință mai mare de a mă atașa, iar acesta ar fi, acum putem înțelege, adevărul pe care se construiește ideea că, dacă
iubești, riști să suferi și concluzia oribilă (pe deasupra înșelătoare și falsă) că „dacă nu iubești, nu suferi“.
Iar eu spun că, din nefericire, în raport cu durerea, iubirea este mai mult decât un risc, este aproape o garanție; pentru că în fiecare relație de dragoste distrusă este mai probabil să existe o oarecare durere, chiar dacă
nu ar fi vorba decât despre aceea de a descoperi diferențele dintre noi și de a ne înfrunta dezacordurile. Dar această înțelegere este singurul mod de a trăi din plin și, cum se spune,
Viața merită trăită.
Acest efort este cel care, într-un anumit mod, îmi deschide ușa către o nouă
dimensiune. Este durerea inevitabilă pentru a obține altceva mai important.
Este condiția obligatorie pentru a-mi susține propria creștere.
Nimeni nu crește din alt motiv în afara celui de a fi trecut printr-o durere asociată cu o frustrare, o pierdere.
Nimeni nu crește fără a fi conștient de ceva ce nu mai este.
Doliul pentru ceea ce nu a fost niciodată
Există forme de doliu care, la prima vedere, par să se deosebească de celelalte. Este vorba despre durerea pe care o simt cei care, nutrind fantezia de a ajunge să aibă ceva, se trezesc într-o bună zi la realitate cu conștiința că nu vor reuși niciodată să aibă acel lucru.
În aceste cazuri, nu există nici o pierdere, pentru că nu poți pierde ceea ce nu ai avut. Și atunci… cum s-ar putea resimți acest lucru ca o pierdere?
Pare a fi o excepție. Pare a fi doliul pricinuit de faptul de a nu avea ceea ce nu ai avut niciodată.
Îmi spun că trebuie să fi avut ceva, ca să se justifice existența pierderii.
Îmi răspund că există, desigur, ceva ce am avut cu adevărat.
Am avut speranța.
Am avut fantezia.
Am avut visul.
Iar ceea ce pierzi când suferi este acea speranță, acea fantezie, iar dacă îți dai seama, va trebui să gestionezi doliul pentru a te despărți de acest lucru care nu mai este.
Un vis de-al meu nu este ceva care este posibil să fi fost, un vis al meu există în sine. Există în acest moment.
Iluziile mele, fanteziile și visurile mele, dacă sunt simțite și sunt conștiente, pur și simplu există.
Și mă pot agăța de visurile mele așa cum mă agăț de rea li tățile mele, așa cum mă agăț de relațiile mele.
Când realitatea îmi arată că acest lucru nu se va întâmpla, este ca și cum ar muri ceva și, așa cum se întâmplă și în cazul persoanelor, am tendința de a rămâne agățat de această fantezie.
Ca și în cazul realităților, ca și în cazul lucrurilor, trebuie să mă desprind.
Dar în acest scop trebuie să accept că lumea nu este așa cum vreau să fie, iar acest lucru implică un doliu care trebuie gestionat.
Trebuie să accept că lumea este așa cum este și că trebuie să mă împac cu faptul că este astfel.
Trebuie să accept că drumul meu drept nu presupune să am tot ceea ce visez.
Poate trece pe unde nici măcar nu mi-am imaginat.
Dar dacă nu îmi fac curaj să dau drumul frânghiei unui vis, nu voi putea să-mi continui traseul către mine însumi.
A lăsa în urmă
A te maturiza implică întotdeauna să lași în urmă ceva pierdut, chiar dacă e vorba doar de un spațiu imaginar, iar a gestiona un doliu înseamnă să
abandonezi unul dintre aceste spații anterioare (interioare sau exterioare), care ne pare întotdeauna mai sigur, mai protejat și, chiar dacă nu e astfel, mai previzibil.
