Dacă persoana deprimată ar putea să-și îmbunătățească părerea despre sine, despre lume, despre propriile gânduri; dacă nu ar uita să facă mișcare și să-și concentreze atenția pe comunicarea cu persoane optimiste, pe care să le asculte atent; dacă ar asculta Mozart, ar participa la cursuri, și-ar dezvolta creativitatea și ar încerca să fie mai utilă societății din care face parte, am putea spune fără rezerve că și-a îmbunătățit perspectivele și viitorul…
Nu foarte departe de depresie întâlnim încă o afecțiune, și aceasta de multe ori invocată greșit: melancolia.
Încă din 1917, Freud compara doliul cu melancolia, pentru că în ambele cazuri există:
•o stare de spirit profund îndurerată;
•o încetare a interesului față de lumea exterioară;
•anularea capacității de a iubi;
•inhibarea tuturor funcțiilor.
Dar melancolia coexistă și cu sentimentul de pierdere a propriului Eu.
Altfel spus, în cazul doliului, lumea este cea care se arată sărăcită, în timp ce în cazul melancoliei, și eul propriu al subiectului este vid, devalorizat, vrednic de dispreț și, în plus, invadat de o viziune a viitorului plină de așteptări negative, fiind în același timp sigur că suferința sa va continua la nesfârșit.
În doliu, se poate localiza ușor ceea ce s-a pierdut, în timp ce melancolicul nu știe sau nu a știut niciodată ce a pierdut, pentru că ceea ce a pierdut este conștiința propriului Eu.
Într-un anumit fel, doliul patologic ne conectează cu ceea ce se întâmplă înmelancolie: confruntat cu pierderea obiectului, subiectul, în loc să retragă
energia psihică (libido) depozitată în obiectul dispărut ș i să o lase liberă
pentru a se deplasa la alt obiect, se întoarce la Eu ș i rămâne acolo, identificându-se cu obiectul pierdut.
Freud spune că angoasa este reacția în fața pericolului pe care îl presupune, pentru integritatea subiectului, pierderea obiectului, în timp ce durerea și tristețea sunt adevărata reacție în fața examinării realității care mă privează
de ceva.
Fiecare tip de pierdere implică trăirea unui anumit tip de privare, și reacțiile se situează în diferite domenii:
•psihologice;
•fizice;
•sociale;
•emoționale;
•spirituale.
Printre reacțiile psihologice se pot număra furia, vina, anxietatea sau frica.
Reacțiile fizice includ tulburări de somn, modificarea poftei de mâncare, afecțiuni somatice sau boli.
Reacțiile de tip social includ sentimentele trăite atunci când trebuie să ai grijă de ceilalți din familie, dorința de a vedea sau nu anumiți prieteni sau rude ori dorința de a se întoarce la serviciu.
Reacțiile emoționale se pot manifesta ca dor, amintiri, accese de plâns sau crize infantile.
Reacțiile spirituale pot merge de la punerea sub semnul întrebării a credinței, căutarea unor noi referințe religioa se până la abordarea unor
experiențe magice care să facili teze contactul cu trecutul.
Răspunsul cultural în cazul morții cuiva, de exemplu, este diferit în funcție de timp și de loc.
Există reguli, obiceiuri și ritualuri pentru a face față pierderii unei ființe dragi, care sunt determinate de societate și care fac parte integrantă din ceremonia doliului.
Dar, în ciuda diferențelor, în orice mediu, procesul normal de doliu presupune eliberarea de unele legături cu persoa na decedată, ceea ce este indispensabil pentru rein te gra rea celui care rămâne în mediul în care persoana nu mai este și construirea de noi relații, pentru a reuși să se adap -
teze la viața normală.
Această activitate presupune multă energie fizică și emoțională și este ceva obișnuit să vezi persoane care simt o oboseală copleșitoare. Această
epuizare nu trebuie considerată depresie, ci face parte de multe ori dintre efectele trecătoare ale unui doliu normal.
Rezultatul înfruntării durerii
E nevoie de mult efort să te desprinzi de ceea ce nu mai ai, să te detașezi și să începi să te gândești la ce urmează. De aceea, pentru mine, să știi că poți face față pierderii este cea mai grea dintre provocările pe care le presupune faptul de fi un adult sănătos.
Acesta este curajul, aceasta este forța maturității, să știu că pot înfrunta orice mi se întâmplă și că pot înfrunta și ideea că, la un moment dat, nici eu nu voi mai fi.
Poate voi reuși, pe drumul înțelegerii caracterului trecător al tuturor legăturilor mele, să accept și unele dintre lucrurile care sunt cel mai dificil
de acceptat, că nu sunt infinit, că există un timp al trecerii mele prin acest loc și prin acest spațiu.
Se spune că era odată un om care s-a dus la un rabin foarte renumit, să sesfătuiască într-o problemă religioasă.
Când a intrat în casă, a văzut că era complet goală. Erau doar două
