În fața trăirii pierderii, procesul doliului se stabilește pentru a ne putea continua drumul, pentru a putea trece peste absență. Asociem în mod
inevitabil cuvântul „doliu“ cu moartea, dar voi repeta de multe ori în această carte că procesul de gestionare a unui doliu are loc (sau mai bine spus, ar fi bine să aibă loc) în raport cu orice pierdere, definind ca trăire a pierderii pur și simplu situația interioară în raport cu ceea ce nu mai este.
Adică un doliu poate fi generat și începând de la o acțiune voluntară, cum ar fi decizia de a mă muta sau de a părăsi pe cineva, și, de asemenea, de la lucruri inevitabile, de exemplu, trecerea timpului.
Pe această cale, care este cea a lacrimilor, apar și unele poteci care ne îndepărtează de final. Una este o presupusă scurtătură, alta o deviere care duce la un drum înfundat.
Există multe direcții în fiecare variantă, dar nu există decât o cale salutară, cea a procesului de gestionare a doliului normal.
Negarea pierderii este o încercare de autoprotejare împotriva durerii și împotriva închipuirii de a suferi. Deși este cert că, așa cum vom vedea, o etapă normală a parcursului poate include un moment de blocare a realității neplăcute, îl vom considera o deviere atunci când persoana se oprește în această etapă și continuă să nege pierderea și după primele zile.
Negarea este o formă de evadare, o încercare zadarnică de fugă de ceea ce este dureros. Și spun zadarnică pentru că negarea ne aduce în punctul de plecare, nu rezolvă deloc pierderea noastră, ci doar tergiversează lucrurile și amenință să o facă la nesfârșit. Cel care neagă trăiește într-o lume fictivă
în care ceea ce a pierdut încă nu a plecat, în care cel care a murit trăiește, în care ceea ce s-a întâmplat nu s-a întâmplat niciodată. Nu este lumea magică
în care totul are un final fericit, ci realitatea oprită în momentul în care totul era pe punctul de a începe. Universul înghețat cu o clipă înainte de a ști ceea ce aș fi preferat să nu aflu.
Aplecarea către suferință, în schimb, este decizia de a nu continua să mergi mai departe. Este un fel de pact cu realitatea care implică o durere mai mare sau o înțelegere cu viața în fața posibilității de a trebui să mă desprind de ceea ce am pierdut și a dorinței mele de a nu-i da drumul nicio dată. Și atunci ne oprim și ne cramponăm de ceea ce a fost, recunoscând că nu există, dar instalându-ne în sufe rin ță. A suferi înseamnă să cronicizezi durerea. Înseamnă să transformi un moment într-o stare; înseamnă să mă
agăț de amintirea a ceea ce plâng pentru a nu înceta să îl plâng, pentru a nu-l uita, pentru a nu renunța la el, pentru a nu-i da drumul, înlocuindu-l cu suferința mea.
În acest sens, suferința este întotdeauna un fel bolnăvicios de loialitate față
de cei absenți. Este ca și cum ai deveni dependent de disconfort, este ca și cum ai evita „ce e mai rău“ alegând „partea cea mai rea a ceea ce e mai rău“. Sufe rința este rațională chiar dacă nu este inteligentă, induce paralizia, este zgomotoasă, exhibiționistă, vrea să se eternizeze și, în acest scop, pretinde să aibă companie, dar nu pentru consolare, ci pentru că are nevoie de martori.
Durerea, în schimb, este silențioasă, solitară, implică acceptarea, faptul de a fi în contact cu ceea ce simțim, cu lipsa și cu vidul pe care l-a lăsat absența.
Suferința întreabă de ce, deși știe că nici un răspuns nu o va mulțumi, însă
pentru durere s-au terminat întrebările.
Procesul doliului ne lasă întotdeauna singuri, neputin cioși, dezorientați, responsabili și mai ales triști.
Durerea este irațională pentru că ne conectează cu un sentiment: tristețea.
O emoție normală și sănătoasă, deși neplăcută, pentru că înseamnă să îți fie dor de ceea ce ai pierdut.
Deși tristețea poate genera o criză, îți permite apoi să redevii complet, să
faci o schimbare și să îți continui viața în toată splendoarea.
Cea mai importantă diferență între cele două este că durerea are întotdeauna un final, în schimb suferința e posibil să nu se termine niciodată.
Modul în care suferința ar putea să se perpetueze este să se transforme într-o boală, numită de obicei depresie. Și dacă nu este suficient de clar, depresia nu este tristețe, iar utilizarea populară indistinctă este o mare eroare și o sursă de afecțiuni prost înțelese. Depresia este o boală de natură
psihologică, care deși presupune o tulburare a stării de spirit, depășește cu mult acest simptom.
Pornind de la sensul „depresiei“ ca fiind „puț, surpare, gaură, presiune în jos sau strivire“, înțelegem boala ca pe o diminuare energetică globală, care se manifestă ca lipsă de voință, absența inițiativei sau lipsa chefului de a face anumite lucruri, sarcini, activități etc.; la nivel afectiv, se exprimă ca tristețe, vid existențial, vină, senzație de singurătate etc.; la nivel mental, apar pesimismul, înmulțirea gândurilor pesimiste din ce în ce mai
dominante, nesiguranță etc.
Pentru a fi diagnosticată, trebuie adunate toate simptomele unei boli, altfel spus, dacă o persoană se simte tristă, pesimistă, nesigură sau lipsită de chef, nu înseamnă neapărat că este deprimată.
Diagnosticul de depresie este de competența specialistului, și nu de cea a revistelor care încep cu teste de genul: „Dacă ați adunat peste 15 puncte, sunteți deprimat!“
Printre multe alte motive, pentru că poți fi deprimat și fără să ai vreunul dintre simptomele clasice ale depresiei.
În funcție de cauză, depresiile se împart în exterioare și interioare.
Vom vorbi numai despre cele din prima categorie. Aceste stări depresive sunt declanșate, prin definiție, de factori externi, care au efect asupra unei posibile lipse prealabile de armonie internă.
Care sunt aceste cauze exterioare? Dezamăgirile afective, conflictele interpersonale, marginalizarea sau izolarea de către alte persoane,
pensionarea, problemele economice, moartea unei ființe dragi, un eșec matrimonial etc.
Dar, cum situațiile sus-menționate nu produc același efect asupra tuturor, înțelegem că doar cauzele exterioare imediate nu sunt suficiente pentru a explica depresia.
În majoritatea acestor depresii, factorul declanșator se adaugă altor trăsături ale pacientului, care nu sunt întâmplătoare: toleranță scăzută la frustrare, frici patologice, stări prelungite de îngrijorare, pesimism, tensiune nervoasă, fobie socială, tendință de izolare și însingurare, personalitate dependentă, nostalgie exagerată, gândire rigidă și, bineînțeles, doliu patologic.
Persoanele depresive tind să-și deformeze experiențele, interpretând greșit întâmplările și considerându-le eșecuri personale. Exagerează,
generalizează și sunt înclinate să facă predicții negative.
Cunoașterea acestor cauze ne poate ajuta să ieșim dintr-o depresie sau să
prevenim instalarea acesteia, dacă nu suntem în această stare, căci soluția-cheie pentru rezolvarea problemei constă în nivelul de înțelegere și, în consecință, de schimbare a modului în care ne confruntăm cu aceste trăiri, distanțându-ne puțin.
