Și atunci, adaug ca magicianul din povești:
– Tu ești cea mai bună prietenă a ta. Și te rog pe tine lucrul acesta. Ai să
mergi sau nu?
Acestea sunt momente deosebit de dureroase, când, de obicei, este foarte important să fii aproape de persoana îndoliată – cicatricile „își amintesc”
ceea ce s-a pierdut.
ANEXĂ LA CAPITOLUL 8. CÂTEVA SITUAȚII SPECIALE
Trăirea doliului de către tineri
Moartea este o realitate care ne însoțește în viață. De când ne naștem, știm cu toții că trebuie să murim. Este un eveniment firesc, dar e nevoie de un mare efort ca să-l tratăm firesc. De aceea trebuie să pregătim terenul pentru a aborda și a vorbi despre această realitate cu copiii noștri.
Până să ajungă și cei mici să se confrunte cu realitatea morții persoanelor apropiate și dragi, există situații și atitudini din viața cotidiană care îl vor ajuta pe copil, de la o vârstă fragedă, să se apropie de situații în care e prezentă moartea. O jucărie stricată, moartea unui animal de companie sau povestea unui personaj istoric ne pot ajuta să explicăm ce înseamnă o pierdere definitivă.
Nu trebuie să ne facem griji pentru că ne văd triști sau plângând;
dimpotrivă, astfel copilul se va simți mai puțin singur și își va da seama că
sentimentele sale sunt împărtășite de ființele pe care le iubește cel mai mult. Dacă observă că adulții încearcă să-și ascundă și să-și disimuleze sentimentele, va învăța imediat să nu și le exprime și se va simți singur cu durerea sa. Chiar dacă nu își exprimă întotdeauna emoțiile, acestea sunt intense și destabilizatoare, mai ales dacă nu le poate exprima. Dacă percepe că sentimentele sale (furie, teamă, tristețe…) sunt acceptate de către familie, le va putea scoate mult mai ușor la suprafață, ceea ce îl va ajuta enorm.
Expresii de genul „nu plânge“, „nu fi trist“, „trebuie să fii curajos“, „nu e bine să te gândești la asta“ pot împiedica exprimarea liberă a emoțiilor, blocând în mod cronic exprimarea durerii.
Când le arătăm ce simțim, atât copilul, cât și adolescentul ne percep ca fiind mai apropiați, iar atunci le este mai ușor să ne spună și ce se întâmplă
cu ei. Practic, acesta este motivul pentru care nu trebuie să ne temem să ne exprimăm sentimentele. În orice caz, singura excepție care trebuie
menționată ar fi să evităm ca atât cei mai mici, cât și cei care sunt deja adolescenți să fie prezenți (dacă se poate) la scene de pierdere a controlului din partea adulților în grija cărora se află.
Copilul îndoliat
A fi alături de un copil în timpul doliului înseamnă, înainte de toate, să ai grijă să nu te lași pradă tentației facile de a-l îndepărta de realitatea pe care o trăiește, cu pretextul de a-l scuti de suferință.
Deși este posibil să nu fie în situația de a înțelege încă ce este moartea (dar oare noi înțelegem?), este perfect sensibil la reacția adulților care plâng și suferă în jurul său, își dă seama de schimbările în rutina casei și, absolut sigur, percepe și resimte absența contactului fizic cu persoana decedată…
Cu alte cuvinte, orice copil, chiar și cel mai mic, percepe că se întâmplă
ceva care îl afectează.
De aceea, oricât de dureros și dificil ar fi să vorbim despre moarte cu copilul, este mai bine să o facem cât mai curând. Important este nu numai să găsim un moment bun și un loc potrivit, ci și să-i explicăm, în limbajul adecvat vârstei, ce s-a întâmplat, fără a dramatiza și fără mesaje confuze.
Este important să-l încurajăm să întrebe ce nu îi este clar și să încercăm să-i răspundem la toate întrebările. Dacă nu avem un răspuns, va trebui să-i spunem, simplu și cu afecțiune, „Nu știu“.
Celor mai mici le va fi greu să înțeleagă ce înseamnă moartea. Va fi nevoie de răbdare pentru a explica și repeta semnificația unui lucru definitiv și ireversibil. Să amintim că, pentru a începe corespunzător procesul de doliu, este necesar pentru oricine să înceteze să o aștepte pe ființa dragă și, în
acest scop, copilul trebuie să înțeleagă că aceasta nu se va mai întoarce niciodată.
În cazul familiilor religioase și practicante, acesta este de obicei momentul în care se poate vorbi despre sentimentul de legătură cu spiritul sau, mai concret, despre relația omului cu Dumnezeu, care nu ne abandonează
niciodată, nici în timpul vieții și nici în timpul morții.
Unele cuvinte pe care bunicile le spuneau pentru a-i proteja pe cei mai mici de durere aveau uneori consecințe mai catastrofale decât durerea inevitabilă
pricinuită de moartea unui bunic sau a unui unchi foarte iubit.
Cuvinte de genul „A adormit pentru totdeauna“ pot induce copilului teama de a adormi (de teamă că nu s-ar mai putea trezi)…
„A plecat în călătorie“ s-ar putea să provoace crize de panică de fiecare dată
când se urcă într-o mașină sau tren…
„Este foarte departe și nu se poate întoarce“ poate avea drept consecință
faptul că, în ciuda a tot și a toate, copilul continuă să aștepte.
Cea mai bună metodă ar putea fi să se utilizeze metafore din povești sau exemple din natură, ca de exemplu căderea frunzelor, moartea animalelor sau ciclul vieții unor insecte (copiilor mei le plăcea foarte mult să le vorbesc despre fluturi și erau întotdeauna fascinați de viața lor scurtă de numai o zi). Uneori, este bine să le explicăm că toți, începând cu medicii și asistentele, au făcut tot posibilul pentru a-l face bine, dar că, uneori, corpul este atât de rănit sau bolnav, încât medicamentele nu-l pot vindeca.¹⁶
Mulți părinți își fac griji mari cu privire la atitudinea pe care să o adopte în fața unor aspecte precum priveghiul, cadavrul, înmormântarea…
Punctul meu de vedere personal și terapeutic este că trebuie să îi permitem și să îl încurajăm pe copil să asiste și să participe la tot ceea ce se petrece în jurul său. Cu singura precauție de a-i explica dinainte ce va vedea, ce va auzi și de ce; luând parte la ritual, va putea să înțeleagă mai bine ce este moartea și să înceapă mai bine procesul de doliu. Aceasta include și faptul
de a-i permite copilului să vadă cadavrul (nu și dacă este deteriorat, deformat sau de nerecunoscut).
Este important pentru evoluția copilului și pentru elaborarea doliului să știe că persoana care a murit nu se mai mișcă, nu respiră, nu mănâncă, nu vorbește, nu face pipi și nici treaba mare, și nu mai simte durere, nici frig, nici foame…
Încă o dată, dacă copilul nu vrea să vadă cadavrul sau să participe la vreun eveniment, nu este bine să fie forțat, sub nici o formă.
