În graba retragerii, majoritatea solda ț ilor s-au aruncat în tran ș eele din partea sigură.
– Sergent, spuse Antonio, Pedro lipse ș te.
– Îmi pare foarte rău, răspunse sergentul, probabil a căzut în timpulretragerii.
Antonio a apucat pu ș ca ș i s-a ridicat în picioare.
– Ce faci, soldat? Lasă-te jos imediat! a ordonat sergentul.
– Mă duc după el, a spus Antonio.
– Rămâi pe loc! a ordonat iar sergentul. Chiar ș i dacă l-ai găsi, nu are rost să î ț i asumi acest risc. Din nefericire, Pedro a fost atins de gloan ț ele inamice.
– Nu vă cer permisiunea, a spus Antonio ș i a început să fugă spre zona pe care tocmai o abandonaseră.
– Soldat! a strigat în zadar sergentul. Soldat!
După jumătate de oră, când to ț i îl considerau mort ș i pe el, Antonio s-a întors târându-se cu un glon ț în picior ș i cu o plăcu ț ă de identificare pe care o strângea în mâna dreaptă. O luase de pe trupul fără via ț ă al lui Pedro.
Sergentul a sărit din tran ș ee pentru a-l ajuta pe Antonio să ajungă acolo.
În timp ce îl împingea în ș an ț ul noroios, le striga infirmierilor să îi pună un garou ca să oprească hemoragia.
– Ț i-am zis că nu merita efortul, a spus arătând spre plăcu ț a de metal.
– Ba a meritat, a spus Antonio.
– Nu în ț eleg… De ce a meritat efortul? Oricum el era mort, ș i acum te am ș i pe tine rănit grav. Puteam pierde doi oameni în loc de unul.
– Ș ti ț i ceva, sergent? a spus Antonio, cu un zâmbet incredibil pe buzele zdrelite ș i pline de sânge uscat… când l-am găsit, trăia încă… m-am apropiat ș i i-am luat mâinile. A deschis ochii ș i m-a privit… aproape a zâmbit… sigur că a meritat… Înainte de a muri în bra ț ele mele, mi-a zis:
„ Ș tiam că ai să vii“.
¹ Atenție: din experiența mea, decizia de a minți sau a-i ascunde copilului cauza morții este de obicei foarte grea, pe lângă faptul că, în cel mai bun caz, este inutilă.
Din punctul meu de vedere, ca terapeut specializat în terapia Gestalt, câteva perne pot fi de mare ajutor…
9
Plecare și trecere
Cel care moare nu poate lua cu el în călătoria sa nimic din ceea ce aob ț inut ș i are; dar î ș i va lua, în mod sigur, tot ce a dat.
Părintele Mamerto Menapace
După ce ai parcurs prima dată calea lacrimilor, îți dai întotdeauna seama că
modul cel mai bun de a înfrunta și a depăși pierderile din viața noastră este să ne ocupăm permanent de sănătatea noastră și de fericirea pe care o putem crea în jurul nostru.
Numai în felul acesta putem lua fiecare pierdere așa cum este, drept încă o parte a vieții și a învățării.
Acesta este scopul de a vorbi despre aceste lucruri, de multe ori
îngrijorătoare, iar pentru unii, chiar dureroase; abordarea unui nou comportament și a unei acceptări mai profunde a doliilor, începând prin a încuraja și a susține orice manifestare a propriei dureri sau a durerii altuia, dezvăluindu-le deschis și fără teamă de a fi respins, izolat sau alungat din acest motiv.
Este necesar să înțelegem și să acceptăm că, în ultimă instanță, orice relație cu universul și, cu atât mai mult, cu lumea noastră socială este efemeră. Iată
numai câteva exemple evidente:
Orice cuplu se sfârșește, într-un mod sau altul.
Orice succes are un sfârșit.
Orice țintă se poate dovedi de neatins.
Orice moment prezent va trece.
Orice viață se sfârșește.
Am încercat să clarific, urmând învățăturile multora, dar mai ales
conceptele lui Judith Viorst, că doliul este o trăire normală și pertinentă și că pierderile sunt indispensabile pentru creșterea noastră personală.
Doliul nu este prin urmare un cuvânt cu conotații negative, nici exprimarea slăbiciunii cuiva în fața morții, nu este o trăire care trebuie evitată cu orice preț și nici ceva ce trebuie ascuns de privirea prietenilor sau a dușmanilor.
La un grup de self-help pentru părinții care au pierdut copii am dat peste un afiș mare, atârnat la vedere, la intrarea în locul de întâlnire. Scria așa: Fiți bine-veniți toți trei,
Tu, râsul tău și lacrimile tale.
