Toți învățăm, mai devreme sau mai târziu, mai ales pe propria piele, că
pentru a te reface în urma unui doliu e nevoie de timp, la fel ca în cazul unei răni, la fel ca după o răceală, la fel ca atunci când trebuie să pui la loc un castel din cărți de joc distrus de o briză…
Numai trăind un doliu înveți experiența de a trăi un doliu și poate această
experiență nu e suficientă pentru a garanta rezolvarea ușoară a următorului, dar în mod sigur am învățat unul dintre următoarele patru lucruri:
1.Că… singura cale de a termina cu lacrimile este cea care trece prin ele.
2.Că… nimeni nu poate parcurge calea în locul tău.
3.Că… ideea durerii insuportabile este cea care îngreunează parcursul, și nu faptul că durerea este insuportabilă.
4.Că… doliile sănătoase se parcurg cu greu în singurătate.
Parcurgerea căii dureroase și necesare a lacrimilor ne va face mai hotărâți, mai maturi și mai evoluați, dincolo de cât de greu ne-a fost să o parcurgem.
La finalul fiecărui parcurs, vom întâlni întotdeauna premiul găsirii unei noi semnificații pentru ceea ce am pierdut și transformarea durerii noastre în fecunditate.
Permite-mi să-ți ofer o ultimă poveste.
Cu siguranță, una dintre poveștile cele mai triste și mai frumoase pe care mi le amintesc.
Povestea lui Guedalia, tăietorul de lemne.
Într-un sătuc evreiesc din Polonia, locuitorii se pregăteau pentru cea maisfântă dintre sărbători:
Iom Kipur. Ziua iertării.
Când a apărut prima stea, ca în fiecare an, satul aproape că dispărea întremun ț i, pentru că nimeni nu făcea altceva decât să stea în templu să se roage ș i să pos tească pentru a se asigura astfel că bunul Dumnezeu îl va trece pe fiecare ș i întregul sat în cartea sa, pentru un an întreg.
Timp de o zi, nici un evreu practicant nu mânca, nu bea, nu lucra, nici nu sedistra. Se dedica numai rugăciunii.
Începuse să se întunece, când ultimul dintre credincio ș ii din sat a ajuns la templu gâfâind ș i strigând:
– Rabinule… rabinule.
– Ce se întâmplă? a întrebat Baal Shem Tov.
– Avem o problemă foarte gravă. Trebuie să o rezolvăm. Dumnezeu ne vapedepsi. Întregul sat va fi aruncat în aer de furia sa…
– Lini ș te ș te-te… ce se întâmplă?
– Veneam grăbit prin sat ș i, ca să ajung la timp, am luat-o pe poteca muntelui ș i am trecut pe lângă cabana lui Guedalia… Ș i l-am văzut pe uria ș în fa ț a unei mese pline de mâncare ș i băutură, pregătit să înfulece un munte de alimente, care i-ar lua 24 de ore ca să le înghită. M-am gândit că
nu ș i-a dat seama ce zi ș i ce oră e, a ș a că m-am apropiat ca să-l salut ș i să-l avertizez. Dar nici nu m-a văzut bine ș i, înainte de a mă lăsa să spun ceva, mi-a strigat:
„ Ș tiu foarte bine că a început Iom Kipur, dar eu mănânc atunci când vreau ș i cât vreau. Pleacă de aici!“
– Ș i i-am văzut strălucind furia în ochi ș i m-am gândit că trebuie să- ț i povestesc ș i ț ie. Tu e ș ti rabinul satului ș i tu trebuie să ne salvezi de furia
lui Dumnezeu pentru această ofensă.
– Ce vrei să fac? Începe Kipurul, am să vorbesc cu el luni…
– Ai înnebunit, cum luni? Nu- ț i dai seama? Până luni, Dumnezeu poate distruge toată regiunea.
– Nu, nu, nu, spuseră to ț i ceilal ț i. Trebuie să mergi acum, ca să ne salvezi pe to ț i de acest sălbatic care vrea să ne omoare. Între timp, îl rugăm pe Dumnezeu să aibă răbdare până când vorbe ș ti tu cu el ș i să nu ne distrugă
satul din cauza păcatelor lui Guedalia.
Baal Shem Tov apucă toiagul cu care mergea ș i se îndreptă către pădurea unde se afla cabana tăietorului de lemne.
Din depărtare se vedea masa mare din lemn, plină cu frip turi, fructe ș i legume, luminată cu lămpi cu ulei. Când a ajuns, se lăsase noaptea, ș i Ziua Iertării începuse. Într-adevăr, Guedalia mânca de parcă nu ar mai fi pus nimic în gură în via ț a sa. Era impresionant. Tăietorul de lemne era într-adevăr un uria ș , înalt cât un pin, lat ș i puternic cât un copac ombu ș i puternic precum un stejar. Ș i iată-l cum mânca ș i bea aproape fără să se oprească să respire.
– Ce se întâmplă, Guedalia? De ce mănânci azi, când e Ziua Iertării? Po ț i mânca în toate celelalte zile, dar azi puteai să ni te alături în postul pe care îl ț inem.
– Nu, spuse Guedalia.
– De ce nu, Guedalia? Te-am supărat cu ceva?
– Nu am timp de palavre, Rav. Trebuie să mănânc tot ce vezi aici, ș i mâine trebuie să mă întorc la muncă…
– De ce spui că trebuie să mănânci tot ce-i aici? De ce trebuie să mănânciatât de mult?
Guedalia continua să înfulece cu disperare, fără să răspundă.
Baal Shem Tov s-a a ș ezat pe jos în lini ș te ș i a început să se roage.
