El, care nu se simte capabil să supraviețuiască propriei suferințe, se vede în situația de a fi obligat să își asume durerea mamei sale.
Marele pericol în cazul acestor atitudini de negare sau de amânare a doliului este, bineînțeles, faptul că durerea se transformă în timp în resentiment, teamă, neputință sau depresie… și mai e puțin și începe să se întrebe de ce și pentru ce să mai trăiască.
În afara semnelor de depresie, unii adolescenți pot prezenta unele dintre aceste comportamente îngrijorătoare:
•Dificultate de a adormi, nerăbdare, stimă de sine scăzută.
•Eșec școlar și indiferență față de aspectul personal.
•Deteriorarea relațiilor familiale sau cu prietenii.
•Abuz de alcool și de alte droguri, bătăi pe stradă, promiscuitate sexuală.
•Negarea durerii, demonstrații de forță și maturitate sau practicarea sporturilor extreme.
•Schimbarea obiceiurilor, a partenerului de cuplu sau a nucleului social (întotdeauna în mai rău).
Ca în toate cazurile, se impune, în situația oricărei com pli cații, recomandarea unui diagnostic de specialitate.
În ciuda aspectului aproape adult, imaturitatea emoțională a tinerilor necesită mult sprijin afectiv pentru a parcurge calea dureroasă și dificilă a lacrimilor.
De multe ori adolescenții vor crede (ca mulți părinți) că adevărata ușurare va veni din partea celor de seama lor și a ajutorului util al prietenilor, dar când este vorba despre moarte, cu excepția situației în care cineva a trecut printr-o situație asemănătoare, tinerii se simt neputincioși și speriați, și cel mai probabil se vor depărta de cel în sufe rință, ignorându-l total.
Unul dintre episoadele de care îmi este cel mai rușine a fost atitudinea pe care am avut-o la moartea mamei prietenului meu Salvador, când eram
colegi la liceu. Ea era pentru mine ca o mamă, la fel cum era a mea pentru prietenul meu. Evident, la aflarea veștii morții sale, singurul lucru pe care l-am simțit a fost că paralizez. Îmi amintesc senzația de a dori să o iau pur și simplu la fugă și să nu fiu în stare. După înmormântare, mi-am luat un bilet de tren pentru Mar del Plata și am dispărut zece zile. Astăzi știu că a fost o fugă și că nu puteam înțelege deloc ce se întâmpla; dar în acel moment singurul lucru la care mă gândeam era să mă îndepărtez cât mai mult de o durere insuportabilă, care îmi strivea pieptul și nu mă lăsa să respir. Nu
eram deloc pregătit să înțeleg ceea ce îmi imaginam că era inima sfâșiată a prietenului meu, și nici să accept pe de-a-ntregul moartea acestei femei minunate.
Mulți ani după aceea, am putut să îndrept în interiorul meu acea atitudine, fiind alături până la sfârșit și chiar și după aceea de un alt prieten care își pierduse mama într-o agonie dureroasă.
Să fii alături de cel care va muri
Darul suprem al iubirii este să la ș i pe cineva să moară în propriul mod.
Dalai Lama spune că, pentru a nu fi smuls de furtună, copacul se bazează
exclusiv pe rădăcinile sale. Dacă sunt puternice și bine înfipte în pământ, copacul va suporta fără probleme și cele mai puternice rafale. Dar, atenție, spune Dalai Lama, copacul nu poate să se apuce să prindă rădăcini când furtuna este deja la orizont. În acest caz, ca și în altele, când apare necesitatea, poate fi deja prea târziu.
În același mod, deciziile care afectează etapa finală a vieții trebuie luate înainte să sosească momentul. Deși acestea nu sunt niciodată subiecte plăcute, nici ușor de discutat, fiecare trebuie să găsească locul și momentul pentru a discuta despre sentimentele și preferințele referitoare la deciziile respective.
În ultimii ani, ca urmare a progreselor medicinei și ale tehnologiei, este din ce în ce mai probabil ca situația morții să nu fie o surpriză totală.
Diagnosticarea precoce, tratamentele paliative și terapia de criză, alături de eficiența departamentelor de terapie intensivă ne dau adesea timpul necesar pentru a fi alături de cel care este pe punctul de a pleca în ultima sa călătorie. Bineînțeles, dată fiind natura sensibilă și, într-o oarecare măsură,
tristă a acestor decizii, creăm un fel de „conspirație a tăcerii“, care amână
sau interzice discutarea acestui lucru, ca și cum ne-am teme că, deschizând subiectul, am putea convoca moartea (ca și cum copacul ar crede că,
ocupându-se de rădăcinile sale, ar putea invoca furtuna).
Pacienții argumentează că nu doresc să își îngrijoreze rudele.
Familia se teme ca pacientul să nu se deprime sau să renunțe la luptă.
Medicii (cu excepția celor care se ocupă de acest aspect) nu se simt în largul lor să vorbească despre moarte și nu doresc să îl facă pe pacient și pe familia sa să se îngrijoreze.
Prietenii cei mai apropiați nu doresc să fie ei cei care încep să vorbească
despre acest moment, chiar dacă ar fi dispuși să ajute, în cazul în care li s-ar cere să participe.
Toți se gândesc că mai au mult timp înainte pentru a discuta pe această
temă.
Bineînțeles, când vine momentul luării deciziilor pe care le presupune momentul final, acestea nu se iau, se amână periculos de mult, iar când se întâmplă, sunt luate până la urmă de terți îndepărtați sau de necunoscuți care nu știu adevăratele dorințe ale pacientului și ale familiei sale.
Oricum, cel mai important și mai semnificativ aspect în legătură cu
însoțirea pacientului în etapa finală este, după cum indică și numele, prezența. Gestul simplu, dar dificil de a fi alături de persoana iubită în ultima etapă a vieții. O decizie care este utilă numai dacă este luată cu inima. De asemenea, o posibilitate, dacă totul a fost discutat, de a împărtăși, fără să fie neapărat dramatic, un moment important, ultimul din această
viață, cu persoana iubită.
O poveste clasică…
După ce a apărat pozi ț ia de avangardă, a ș a cum cerea misiunea, sergentul a ordonat retragerea.
Trupele inamice se apropiau ș i trebuia să se întoarcă la propriile rânduri, între rafale de mitralieră ș i bombe.
